Andrei Roșca

I am not an animal in my personal life. But in the ring there is an animal inside of me. Sometimes it roars when the first bell rings. Sometimes it springs out later in a fight. But I can always feel it there, driving me and pushing me forward. It is what makes me win. It makes me enjoy fighting.
– Roberto Duran

Am crescut in Pantelimon. Fara sa fiu vreodata vreun “baiat de cartier”, ferindu-ma de scandaluri, dar invatand foarte bine regulile. Stiam ierarhiile, stiam de cine sa ma feresc, stiam cine fura si de unde, cine se drogheaza si cine cati ani de puscarie a facut. Toti stiam asta. In clasele 1-4 am invatat la Scoala nr. 64, iar in fiecare zi se formau careuri de elevi in curtea scolii, pentru ca la ora 7:30 o femeie de serviciu sa iasa si sa strige clasele care urmau sa intre, civilizat, organizat, in formatie, in scoala.

A fost poate primul moment in care sistemul mi s-a parut absurd. Fiindca in jumatatea de ora dintre momentul in care ajungeam la scoala si cel in care se suna de intrare, tot careul de elevi era perchezitionat pana la piele de rromi. De aceeasi varsta cu noi, insa care umblau in satra. Aproape in fiecare zi. Sigur ca cei mai multi dintre noi nu veneau cu bani la ei, iar banii erau tot ce cautau. Insa ceea ce m-a izbit a fost tocmai absurditatea existentei acelui careu. O forma de organizare care permitea talharii organizate.

Din fericire, faptul ca am crescut acolo m-a invatat multe. Am invatat mult mai tarziu ca skill-urile pe care le-am dobandit acolo au un nume: cultura sociala. Faptul ca pot discuta cu aceeasi usurinta cu o matahala de doi metri, cu burta si maiou cu plasa, care scuipa seminte si cu un director de corporatie m-a ajutat mult.

Am dobandit in perioada adolescentei tot felul de obiceiuri pe care inca le mai am. De exemplu, plimbarile pe strazi, noaptea. Obisnuiam sa ma plimb cu prietenii mei, in timpul vacantelor de vara, cate 5-6 ore pe zi pe aceleasi strazi. Vorbeam mult. Alteori taceam, insa stiam fiecare piatra cubica de pe acele strazi. Inca le stiu. Si inca ma plimb noptile.

Intr-una din nopti, acum cativa ani, am ajuns prin cartierul Baicului, destul de aproape de locul in care am crescut. Imi amintesc ca atunci cand eram mic l-am auzit odata pe postas spunand ca nu are curaj sa intre acolo fara pistol. Dar lucrurile s-au linistit mult in ultimii ani, contrar stirilor de la ora 17. In plus, faptul ca am crescut acolo imi da o siguranta probabil exagerata. Imi amintesc ca treceam pe mijlocul soselei Pantelimon si nu puteam sa imi inchipui ca masinile ar indrazni sa nu opreasca, chiar daca nu era nicio trecere de pietoni acolo. Era soseaua noastra, nu a lor. Din fericire, soferii erau ceva mai sanatosi decat noi, dovada si faptul ca acum traiesc si pot povesti.

Asadar, intr-una din nopti, acum cativa ani, am ajuns in Baicului. La un moment dat, un tip cu buza sparta si o fata deloc prietenoasa s-a apropiat de mine.

- Hai noroc. Ai un foc?
- Nu fumez, si m-am uitat rapid in jur. E singur, deci e okay.
- Frate, pot sa te rog si eu ceva?
- Ia zi.
- Poti sa imi dai un pumn in fata?

Ma uit la el incercand sa imi dau seama daca e drogat. Nu pare. Poate un pic beat sa fie.

- N-am de ce. Suntem prieteni, zic zambind, si dau sa imi vad in continuare de drum.
- Te rog, da-mi un pumn aici, si imi arata barba. Cat poti tu de tare.

Ma uit in jur din nou. Multi nebuni pe lumea asta, imi spun. Cum sa ceri pumni de la straini? Mai schimb cateva cuvinte cu el. Incearca sa ma convinga sa il pocnesc. Se jura pe sora lui Magda ca nu va riposta. Vrea doar sa incaseze. Imi amintesc ca, prin Franta parca, era la un moment dat unul care statea pe strada cu un cartonas pe care scria “1 euro lovitura”. Noului meu prieten ii lipsea cartonul, insa imi devenea din ce in ce mai clar ca voia sa manance bataie. Dupa intrebari repetate aflu, in sfarsit, si motivul:

- Nu e, frate, stii care-i treaba? Peste doua zile am bataie cu Ion a lu’ Paula. Vreau sa ma pregatesc.
- Pai parca ai zis ca nu sa ne batem vrei.
- Nu, frate, vreau doar sa dai in mine. Stiu si eu sa dau cu pumnu’, da’ pana acu’ n-am luat bataie.

M-am gandit mult timp la intalnirea din acea seara. Fiindca pustiul de 20 si ceva de ani stia ceva ce foarte multi dintre noi afla foarte tarziu. Ca este o diferenta enorma intre a sti sa dai si a sti sa incasezi. Mai ales atunci cand cel care da primul nu esti tu.

In business, ca in viata, daca stii ca esti un slab incasator, solutia cea mai buna este sa lovesti tu primul si sa speri ca vei nimeri. Doar ca, asa cum bine se spunea intr-un film de duzina vazut acum vreo doua zile, oricat de bun ai fi, la un moment dat vei da de cineva (sau ceva) mai rapid decat tine.

Iar in acel moment, cea mai utila calitate pe care o poti avea este sa stii sa te aduni de pe jos, sa te scuturi de praf, si sa incerci din nou. Si din nou, si din nou, pana cand reusesti ce ti-ai propus. Aproape ca nici nu conteaza cat de puternic cazi, esential este sa te ridici cu consecventa.

[va urma]

It is fear that first brought gods into the world. – Petronius

A esua poate deveni o arta. Se intampla atunci cand incepi sa inveti din esecuri. Ar trebui ca in sistemul educational din Romania, in liceu sau poate chiar in scoala primara, sa se predea un curs intitulat “Managementul esecului”. Sau “Cum sa scoti cat mai mult dintr-un esec”. Ar salva vieti, sunt convins.

Exista multe motive pentru care merita sa incercam macar sa le manageriem. Poate cel mai evident este ca nu avem cum sa ele evitam. O vom da in bara si, surpriza, cu cat stim mai multe, cu cat nivelul de dezvoltare personala la care ne aflam e mai mare, cu atat riscul ca greselile facute sa fie mai profunde cresc. Este, daca vreti, argumentul logic care ar trebui sa ne convinga ca a ne propune sa ne ferim de esecuri e gresit. Ne-am petrece viata fugind de lucruri care nu pot fi evitate.

Vestea buna este ca, desi vom continua sa facem greseli, starea groaznica prin care trecem imediat dupa constientizarea esecului poate fi imbunatatita, se poate schimba radical. Sau, mai precis, se poate inlocui partial cu alte stari. Fara doar si poate, odata ce esti convins ca din fiecare esec poti invata ceva si ca experientele personale sunt cea mai rapida metoda de a te dezvolta, aproape ca iti doresti sa gresesti. Des si devreme. Iar starea de frustrare pe care majoritatea oamenilor o simt este inlocuita, aproape imediat, de acelasi tip de satisfactie pe care cei mai multi il obtin atunci cand tocmai au primit o diploma ce dovedeste ca, iata, au evoluat, au invatat ceva nou.

Va puteti imagina asta? Cum ar fi ca de cate ori gresiti sa va simtiti un pic mai zei? Cum ati merge pe strada daca ati sti ca orice greseala va e permisa? Mai mult, cum ati merge pe strada daca ati sti ca e foarte posibil sa invatati mai mult din esec decat din reusita?

[va urma]

We are all just monkeys in business suits running around pretending to be executives

Imi amintesc ca am citit odata despre un experiment cat se poate de interesant, facut undeva in S.U.A. Doua maimute erau bagate intr-o camera de cativa metri patrati. O camera goala, cu o masa in mijloc. Deasupra mesei, o data pe zi, era coborata o banana, cu ajutorul unei sfori. Bineinteles ca maimutele, de foame sau din lipsa unei alte activitati intelectuale, s-au repezit la mancare. Doar ca in momentul in care au ajuns langa masa au fost stropite de undeva de sus cu un furtun. Speriate, maimutele s-au retras lasand banana neatinsa. Procesul s-a repetat de cateva ori, iar cateva ore mai tarziu, in camera a mai fost introdusa o a treia maimuta. In momentul in care banana a fost coborata, aceasta a fost singura care s-a repezit spre masa. Deloc surprinzator, primele doua maimute au incercat sa o opreasca. Voiau sa o apere, stiau ca va fi udata. Au incercat sa o opreasca si au reusit.

Experimentul continua insa. Este adusa o noua maimuta, dar de data aceasta este scoasa din camera una dintre primele doua maimute. Apoi se repeta miscarea, iar in camera raman trei maimute. Niciuna dintre ele nu a fost udata vreodata cu apa, insa ele se opresc unele pe altele de fiecare data cand mancarea este coborata in mijlocul camerei. Fara exceptie!

Din pacate, experimentul poate fi vazut ca o parabola care spune multe despre metodele de lucru folosite in majoritatea companiilor mari. Prea rar oamenii sunt incurajati sa inoveze, sa incerce, sa greseasca, si prea des sunt opriti fiindca “we just don’t do things like this around here”. Nimeni nu poate spune exact de ce, insa nu asa se fac lucrurile la noi.

In cazurile de genul acesta, adaptarea e o greseala. La astfel de sisteme nu as dori nimanui sa fie capabil sa se adapteze. Fiindca adaptarea poate insemna inhibarea sau chiar pierderea personalitatii. Mai mult decat atat, sistemele de acest tip nu iti permit sa gresesti. Si cata nevoie avem sa gresim…

A esua nu e un motiv de mandrie pentru nimeni. Insa poate fi o arta. Asa cum toti imbatranim, insa unii imbatranesc frumos, iar altii nu. Sunt oameni care se sterg odata cu trecerea vremii, si oameni care abia atunci incep sa straluceasca mai puternic. Nu o data am intalnit batrani cu o pofta de viata de invidiat, la fel cum nu o data a trebuit sa suport tineri care lasa viata sa ii traiasca pe ei.

[va urma]

“Most people in big companies are administered, not led. They are treated as personnel, not people.” – Robert Townsend

[...]Acestea fiind premisele, imi ramanea, deci, o singura varianta: sa ma adaptez. Or, ce inseamna sa te adaptezi la o lume nebuna daca nu sa iti creezi si sa crezi in propria-ti nebunie? Propria realitate.

Uitandu-ma acum inapoi, imi dau seama ca este exact ceea ce am si facut. Traiesc, in mod cert, o forma avansata de ignoranta, intr-un glob de sticla care, desi bine ancorat in realitate, nu permite accesul oricui. Totusi, ceva s-a schimbat in filosofia de pusti neexperimentat de acum cinci-sase ani: notiunea de “adaptare”. Cred in continuare in adaptare, insa mai degraba in adaptarea celorlalti. Flexibilitatea mi s-a parut intotdeauna un instrument pe cat de util, pe atat de periculos. Fiindca e foarte usor ca, dintr-o dorinta de a fi placut, acceptat, dintr-o incredere prea puternica in ceilalti, sa renunti la prea mult din ceea ce esti tu.

Cred acum in acea adaptare care te invata sa tolerezi carentele minore ale sistemelor, micile defecte pe care cei din jurul tau le au. In acelasi timp, insa, dezvolt o rezistenta din ce in ce mai puternica la tot ce inseamna adaptarea prin schimbarea propriilor principii. Daca adaptarea presupune sa accepti un sistem doar fiindca “asa se fac lucrurile aici”, poate ca adaptarea nu e cel mai inteligent lucru pe care il poti face.

Un bun exemplu in acest sens sunt corporatiile, companiile foarte mari, multinationale sau transnationale. Desigur, corporatiile nu iau decizii, oamenii care lucreaza acolo le iau. Insa le iau din cauza sistemului din care fac parte. Un sistem care trebuie, prin definitie, sa fie eficient si sa produca bani, chiar daca acest lucru sterge personalitatea oamenilor, transformandu-i in roboti.

Sigur ca exagerez, din fericire nu toate companiile mari sunt asa, si chiar in cele care sunt exista oameni suficient de puternici pentru a nu fi omogenizati de sistem. Insa exceptiile sunt parca prea putine.

There are some people who live in a dream world, and there are some who face reality; and then there are those who turn one into the other.
– D.H. Everett

Nu am intalnit pana acum un om care sa imi spuna ca lumea in care incercam sa traim e una normala. Din contra, are toate simptomele unei lumi nebune si incorecte. Daca in privinta corectitudinii, creativitatea unora dintre noi este mutilata iremediabil de dorinta de apartenenta la ceea ce numim, exagerat, societate, in ceea ce priveste nebunia nu avem nicio scuza.

In lumea pe care o vad eu ai doar doua variante: sa te adaptezi sau sa iti accepti infrangerea si, foarte probabil, sa incepi sa te obisnuiesti cu ideea de a face compromisuri la tot pasul. Acestea fiind variantele, decizia nu mi-a parut niciodata foarte greu de luat. De cand ma stiu m-am luptat (si probabil o voi mai face mult timp de acum incolo) cu incapacitatea de a accepta o infrangere asa cum mi se pare ca ar trebui s-o fac.

Oamenii normali spun am pierdut si merg mai departe, nu isi incordeaza involuntar muschii si riposteaza atacand un “dusman” care tocmai a sters cu ei pe jos. Pur si simplu nu e normal sa faci asta. Si iar ma intreb daca nu cumva e indecent ca normalitatea sa fie definita de o “societate” atat de eterogena.

Sunt idei in care credeam foarte tare acum doi-trei ani. Cele in care cred acum nu sunt fundamental diferite, insa au devenit ceva mai nuantate, mai specifice, pe alocuri.

Atunci, varianta doi, cea care spunea sa accept esecul si sa merg mai departe imi suna deplasat din start. Eram un pierzator prost si nici nu dadeam semne ca as vrea cu adevarat sa ma perfectionez in asta. In ceea ce priveste compromisurile se pare ca aveam o problema cel putin la fel de mare. Inca o am.

Ma gandesc ca poate nu am simtit inca gustul acestor compromisuri, ca inca nu am capacitatea de a fi un fatalist veritabil care isi accepta “destinul” si ceea ce “e dat sa ni se intample”. Si intr-un fel, uneori, cred ca imi doresc sa le pot face. Am cunoscut cu alte ocazii sentimentul caldut, eliberator si relaxant pe care il ai atunci cand greutatea unei decizii iti este luata de pe umeri. Seamana mult cu sentimentul pe care il ai atunci cand renunti la un proiect mai mare, cu probleme ce au devenit complicate, pentru a incepe unul nou, de la zero.

Acestea fiind premisele, imi ramanea, deci, o singura varianta: sa ma adaptez. Or, ce inseamna sa te adaptezi la o lume nebuna daca nu sa iti creezi si sa crezi in propria-ti nebunie? Propria realitate.

[va urma]

If you smile when no one else is around, you really mean it. – Andy Rooney

Ma suna un prieten: “Tot sah? Auzi, da’ tu nu muncesti?” Inspir, expir. Ce sa ii spun? Ca 4 jocuri de sah consecutive, fiecare de cate o ora, i-ar redefini conceptul de “munca”? As putea, insa n-as rezolva nimic. Fiindca el tocmai s-a intors de la cele 9 ore petrecute zilnic la corporatie. Adica intr-o alta lume. Una pe care, din ce in ce mai des, imi dau seama ca nu o inteleg. Si, culmea, nici nu imi doresc sa o pot intelege vreodata. N-am fost angajat nici macar o zi si nu sunt convins ca am dreptul de a ii judeca pe cei ce sunt. Lucrul de care sunt insa sigur este ca ei au dreptul sa cunoasca ceea ce eu numesc libertate. Este unul dintre motivele pentru care am ales sa scriu aceasta carte.

Daca ar fi sa numesc un singur lucru important pe care l-am invatat in toti acesti ani as spune, fara sa ezit, ca am invatat sa iau bataie zambind.

Mi-ar placea sa spun ca e un skill care se dobandeste greu, ca nu toti oamenii o pot face si ca, iata, asta ma face deosebit. Doar ca nu-i asa. E mult mai simplu de atat. In momentul in care vrei sa muti muntii din loc – si intr-un fel sau altul, cam toti vrem asta candva in viata – iti dai seama relativ repede ca nu iti va iesi din prima. Te pregatesti mental, iti iei avant si te arunci asupra muntelui, singura ta grija fiind ca nu cumva sa il muti mai mult decat voiai sa o faci. Cinci minute mai tarziu, stupoare! Tu esti pe jos, muntele nu s-a miscat, iar intrebarea care face zig-zag prin mintea ta este: ce anume m-a lovit?

Si acolo, pe jos, plin de praf si intrebandu-te daca ti-ai rupt sau nu ceva, inainte sa te gandesti macar daca poti sau nu sa te ridici, exista cateva fractiuni de secunda in care tu iei o decizie extrem de importanta pentru lungul sir de cazaturi care urmeaza: daca sa dezvolti sau nu, brusc, un simt al umorului cu totul special, de invidiat.

Acel simt al umorului care te va ajuta pe viitor sa razi de tine. Sa razi de unul singur cand, dupa trei ore de concentrare in fata unor Excel-uri, te dezechilibrezi si cazi cu tot cu scaunul tau directorial cumparat de la IKEA. Acelasi simt al umorului care, in momentul in care tocmai iti dai seama ca ai fost dus de nas intr-o negociere, te face sa te opresti in mijlocul intersectiei de la Unirea si sa razi zgomotos, stiind ca lumea se uita la tine ca la ultimul ciudat, dandu-ti seama cat de multe lucruri mai ai de invatat si cat de mult ai subestimat, din nou, pe cineva.

Nimanui nu ii place sa o dea in bara, asta mi-e clar. In plus, cu cat ai o parere mai buna despre tine, cu cat te iubesti pe tine mai mult si cu cat tii mai mult la imaginea pe care altii si-au facut-o despre tine, cu atat acceptarea esecului este mai dureroasa. Eu am sperat ca, odata cu trecerea timpului, odata cu acumularea de experienta in a esua, imi va fi mai usor. Nu mi-a fost. Nu in primii ani. E frustrant sa muncesti si sa nu iti iasa, e cu atat mai frustrant atunci cand muncesti cu pasiune, cand faci ceva ce iti place sau, si mai si, atunci cand lupti pentru o cauza in care crezi. Atunci, cumva, faptul ca nu ai reusit ceea ce ti-ai propus pare nedrept. Sigur, stii ca in majoritatea cazurilor depinde de tine si ca, daca n-ai reusit, n-ai reusit fiindca nu ai fost suficient de bun, fiindca n-ai meritat. Dar, hei, parca n-ar strica un pic de bunavointa de undeva de sus, nu-i asa?

[...va urma]

You sit at the board and suddenly your heart leaps. Your hand trembles to pick up the piece and move it. But what chess teaches you is that you must sit there calmly and think about whether it’s really a good idea and whether there are other, better ideas. – Stanley Kubrick

Stau in fata calculatorului, ma uit pe geamul larg deschis, cu picioarele pe birou si savurez momentul. E ora 14:06, joi. Cred ca au trecut 15 ani de cand am pus pentru prima data mana pe niste piese de sah. Jucam de doua-trei ori pe an, cand mai prindeam cate un prieten. De obicei, castigam. Am ramas insa mult timp la nivelul de amator. Pana acum trei saptamani.

Tocmai terminam de citit o carte* scrisa de Garry Kasparov, tipul care la 22 de ani devenea campion mondial la sah, urmand sa pastreze titlul pentru urmatorii 15 ani. E genul de carte care te face sa iti doresti sa nu se termine niciodata. Doar ca, in ciuda faptului ca ultimele zeci de pagini au fost citite cate trei pe zi, cartea s-a terminat si m-a lasat nu numai cu un zambet pe buze, ci si cu o dorinta incredibila de a juca sah. Si nu doar de a juca, ci si de a fi bun.

Asa ca, prins de entuziasm, mi-am scos PDA-ul pe care mai multi cunoscuti au inceput deja sa il vada ca pe-o extensie definitiva a mainii mele, si m-am uitat plin de speranta in agenda. O agenda plina. Indeajuns de plina incat sa nu ma simt vinovat, a cata oara?, ca nu fac suficiente eforturi pentru a schimba ceva.

Din fericire, antreprenoriatul imi ofera libertati la care multi viseaza toata viata. Dau doua telefoane, un e-mail si in cinci minute imi eliberez tot restul zilei. Peste alta jumatate de ora am deja conturi pe doua site-uri dedicate sahului si sunt abonat la trei newsletter-uri care promit sa ma invete in 14 zile ce n-am invatat singur in 15 ani.

Incep primul joc cu un arab luat la intamplare din lista de jucatori care-si cauta un oponent. Mi se pare bun. Nu-i. Ceea ce spune multe despre cat de bine pregatit sunt eu. Cam la fel de multe cate spun si cele 43 de jocuri consecutive pe care le pierd in urmatoarele patru zile. Nu-mi place sa pierd, niciodata nu mi-a placut. Nici masochist nu sunt. Si atunci, ma intreaba mai in gluma, mai in serios un amic, de ce mai joci? “Ai pierdut de 40 de ori. Nu crezi ca ar fi cazul sa te opresti si sa te apuci de altceva?”

Oare de cate ori am auzit intrebarea asta in ultimii 5-6 ani? Aparent, nu de suficiente ori ca sa ma faca sa ma opresc. Incerc sa imi gasesc cuvintele, vreau sa ii raspund. Zambesc si imi dau seama ca, data fiind tacerea de dupa, zambetul meu ar putea sa para un gest de superioritate. Si nu este. De data asta chiar nu este. Doar ca am realizat din nou cat de neputinciosi suntem atunci cand vrem sa traducem sentimente in cuvinte.

Sigur, as putea incerca sa ii raspund. Pana la urma as gasi cuvintele. Totul ar fi sa gaseasca si el timpul sa asculte, fiindca in mod cert raspunsul nu e unul simplu.
- Florin, s-ar putea scrie o carte despre asta, ii zic zambind, mai in gluma, mai in serios. Zambeste si el.
- Stiu, stiu. Dupa tine, s-ar putea scrie o carte despre orice. Deci, sigur nu ti-ar placea sa joci table? N-ai luat inca suficienta bataie?
- Depinde. Suficienta ca sa ce?
(va urma)

*cartea este How life imitates chess – Garry Kasparov

How long should you try?
Until!
- Jim Rohn

Poate cel mai important lucru pe care l-am invatat in primii ani de antreprenoriat este sa ma adun de pe jos. Acum multi multi ani, in scoala primara, probabil datorita (sau din cauza) casetelor video cu Van Damme, Bruce Lee si Jackie Chan, am facut o pasiune pentru artele martiale. Si mi-am propus sa invat. Cateva luni mai tarziu, un verisor indepartat, jandarm, mi-a facut cadou o carte de judo si mi-a dat o singura indicatie: unul dintre cele mai importante lucruri era sa stii cum sa cazi atunci cand esti aruncat. Evident, eu nu urma sa fiu aruncat, ci sa ma arunc, fiindca invatam de unul singur. M-am aruncat, deci. Urmarind schemele din carte cu foarte putina rabdare pentru text, m-am aruncat iar si iar. Durea uneori, dar eu continuam sa ma arunc. O faceam cand ai mei nu erau acasa. Nimanui nu-i place sa fie vazut cazand, cu atat mai putin sa fie vazut cazand de bun ce e.

Si am tot cazut vreo trei saptamani, cred. In scurt timp am devenit expert, cel putin in ochii mei; un sentiment foarte caldut, dar inselator, pe care aveam sa il simt de multe, multe ori in anii ce aveau sa vina.

Pana cand, intr-o zi, plictisindu-ma (sau asteptand sa se mai vindece din vanatai, nu mai stiu exact), mi-am zis ca n-ar fi rau sa citesc si un pic de teorie. Desi “stiam eu foarte bine” ca teoria nu valoreaza mai nimic. Si, deschizand cartea, stupoare! Citesc, recitesc, ma spal cu apa pe fata, ma duc in fata oglinzii (okay, poate ca exagerez putin) si afisez probabil cel mai tamp zambet de care e capabil un viitor antreprenor. Invatasem perfect figurile, succesiunea de poze imi arata clar cum se face iar eu reusisem sa mi-o intiparesc perfect in memorie. Ba chiar mai avea putin si imi intra in reflex. Atata doar ca secventele nu aratau ce credeam eu ca arata. Ceea ce practicasem timp de trei saptamani nu te invata cum sa cazi, ci cum sa NU cazi. Cele patru pagini pe care le stiam acum pe dinafara erau singurele pagini din carte in care erau prezentate imagini cu modalitati de cadere ce ar trebui evitate.

Dupa trei saptamani, eram maestru. Maestru in caderi periculoase. In cazul in care as fi ajuns vreodata sa fiu aruncat, indiferent cat de slab pregatit ar fi fost cel care o facea, eu as fi fost perfect capabil sa cad astfel incat sa imi rup ceva. Asadar, spuneti-mi ce vreti. O mana, un picior, orice vreti, i can make it happen.

Am invatat atunci lectii importante, despre care poate ca voi vorbi alta data. Au fost si multe care insa mi-au scapat, si pe care le-am invatat mult mai tarziu. De altfel, invat tot timpul lectii pe care ar fi trebuit sa le stiu deja. Insa dincolo de lucrurile invatate din antrenamentul meu de viitor ninja, de cate ori mi-o amintesc, povestea de mai sus ma face sa ma gandesc la antreprenoriat.

Fiindca si in antreprenoriat trebuie sa te pregatesti, in primul rand psihic, sa cazi de foarte multe ori. Apoi, dupa ce caderile nu te mai iau prin surprindere, trebuie sa inveti sa te ridici cat mai repede, sa te uiti in stanga si in dreapta, sa te asiguri ca nu te-a vazut foarte multa lume, dupa care sa mergi in continuare, cu capul sus, catre o tinta. Si intotdeauna cineva te vede. Intotdeauna cineva rade, intotdeauna cineva iti spune “ti-am zis eu ca nu va merge”. Iar in toata aceasta nebunie, tu faci eforturi sa te izolezi cat mai bine, sa te calesti, sa devii mai rezistent si, mai ales, sa nu uiti esentialul: ca fiecare astfel de cadere este un esec doar pana in momentul in care ai invatat cu adevarat o lectie importanta din ea. Apoi, devine experienta.

Paginile ce urmeaza vorbesc mai putin despre business, bani si alocare de resurse, si mai mult despre ce fel de om trebuie sa fii pentru a fi antreprenor. Dar, mai ales, vorbesc despre ceea ce devii, indiferent ca vrei sau nu, atunci cand alegi sa deschizi drumuri, nu doar sa le urmezi. Fiindca antreprenoriatul te transforma. Fundamental. Poti sa reusesti sau sa iti dai seama ca nu e de tine si sa renunti, insa in ambele cazuri vei iesi de acolo cu totul alt om decat cel care a intrat. Si nu intotdeauna mai bun.

antreprenor (entrepreneur – din fr. entreprendre, a intreprinde):

Termenul este imprumutat din limba franceza. In engleza, “antreprenor” se refera la acea persoana care este dispusa sa porneasca o noua companie sau un nou proiect si care isi asuma intreaga responsabilitate pentru rezultate.[...]

A lua calea antreprenoriatului este de cele mai multe ori dificil si riscant, rezultatul fiind ca multe dintre noile afaceri esueaza. De obicei, termenul “antreprenor” se refera la cineva care creeaza valoare prin oferirea unui serviciu sau a unui produs, creand o nisa noua pe piata. [...] Robert B. Reich considera leadership-ul, managementul si construirea de echipe ca fiind calitatile esentiale ale unui antreprenor.
sursa: wikipedia.org

The cover-your-butt mentality of the workplace will get you only so far. The follow-your-gut mentality of the entrepreneur has the potential to take you anywhere you want to go or run you right out of business – but it’s a whole lot more fun, don’t you think? – Bill Rancic

Din punctul meu de vedere, antreprenorii sunt Dorian Grey-i indragostiti de sisteme care schimba ceva. Sunt arhitecti sau, cel putin, aspiranti la statutul de arhitecti. Cred cu tarie in faptul ca antreprenorii autentici nu fac doar sa construiasca niste companii, nu fac numai sa creeze locuri de munca, nici macar nu inventeaza produse. Ei construiesc lumi. Redefinesc realitati. Unii dintre ei gasesc metode exceptionale de a rezolva probleme vechi de cand lumea, altii gasesc solutii care ne fac tuturor viata mai usoara. Iar cativa dintre ei, suficient de putini pentru a fi considerati exceptii, insa destul de multi pentru a face o diferenta, schimba radical lumea in care traiesc.

Antreprenorii sunt inadaptati. Ca majoritatea dintre noi, veti spune. Corect. Doar ca vointa de adaptare care caracterizeaza majoritatea este canalizata in alte directii in cazul antreprenorilor.

Chiar daca, aparent, cei mai puternici antreprenori sunt cei cu o foarte mare flexibilitate, de fapt, revolutiile de orice fel au fost facute de oamenii intr-atat de incapabili de adaptare incat au fost nevoiti sa isi creeze un intreg sistem, o lume care sa ii accepte asa cum sunt. Si, uneori, doar uneori, acea lume construita de ei s-a dovedit a fi de o mie de ori mai buna decat cea la care, initial, fusesera incapabili sa se adapteze.

Nu in ultimul rand, antreprenorii sunt vanzatori. Vand produse, vand servicii, vand idei si, cel mai important, vand directii, viziuni, vise. Le vand sau, mai degraba, tranzactioneaza incredere. Cauta cu o disperare bine camuflata macar doi-trei oameni care sa aiba incredere in ei atunci cand n-au nimic, pentru ca mai tarziu, cand ajung sa aiba totul, sa faca tot posibilul sa nu uite de unde au plecat. Uneori reusesc, alteori nu.

Dar mare parte dintre ei stiu sa isi seteze tinte suficient de sus incat drumul catre acele tinte sa fie atat de bestial incat sa nu le permita nici macar pentru o secunda sa se gandeasca la un alt loc in care le-ar placea sa fie, la un alt job pe care le-ar placea sa-l faca, la o alta viata.

Sunt oameni care iubesc ceea ce fac, o fac cu pasiune, vor sa schimbe ceva in jurul lor si, de ce nu, traiesc suficient de bine din asta pentru a se putea gandi si la bunastarea altora.

Toata viata ne straduim sa micsoram distanta dintre ceea ce suntem si ceea ce vad in noi oamenii care ne iubesc. – Octavian Paler

E remarcabil cat de mult iti poate fi influentata viata de doar cateva persoane. Simpla lor prezenta in apropierea ta te poate duce de la o potentiala mediocritate la o probabila excelenta, in doar cativa ani. Ma mai intreb uneori, cand imi amintesc, cati dintre noi am mai fi ceea ce suntem azi daca acele doua, trei, sau poate patru persoane nu ar fi existat, ori ar fi fost un pic mai altfel decat sunt.

Iar unii dintre ei, oamenii care au declansat in noi acea furtuna atat de necesara stralucirii, nici macar nu vor sti vreodata cat de mult din ceea ce suntem le datoram. Poate ca nici macar nu si-au propus sa faca asta. Tot ce au avut de facut a fost sa vada in noi o stralucire pe care noi simteam ca nu o avem.

Mi se pare din ce in ce mai pertinenta o observatie pe care Octavian Paler a facut-o intr-una dintre cartile lui, poate ca in joaca, asa cum obisnuiesc scriitorii sa mai faca uneori; sau poate ca nu. Toata viata ne straduim sa micsoram distanta dintre ceea ce suntem si ceea ce vad in noi oamenii care ne iubesc. Si cu cat distanta este mai mare, cu atat ne vom transforma mai mult in oameni.

Sigur ca destinatia, a fi om, e una catre care merita sa te indrepti zambind. Insa in drumul catre acea destinatie in noi se dezlantuie o furtuna ce dicteaza mentalitati, pasiuni, intensitatea cu care simtim ceea ce ni se intampla si, in general, lucrurile pe care le asociem cel mai mult cu ideea de a trai.