Nu o data mi s-a intamplat sa alerg luni intregi dupa solutii fara sa le gasesc. Le-am cautat prin carti, am vorbit cu oameni, m-am gandit nopti la rand plimbandu-ma pe strazi, doar ca sa imi dau seama intr-un tarziu ca tot ce trebuia sa fac ca sa le gasesc era sa ma opresc din alergat.
Sunt unele lucruri pe care se pare ca le invat mai greu. Si cred ca-i bine asa. Fiindca eu cred ca nu toate problemele sunt acolo pentru a fi rezolvate. In unele cazuri, ceea ce se aplica in cazul cartilor se aplica si in cazul problemelor de care ne lovim. Valoarea unei carti nu sta intotdeauna in informatiile, cunostintele sau starile cu care ramai la sfarsitul lecturii. De multe ori conteaza mult mai mult ceea ce devii tu in timp ce o citesti.
Nu solutiile in sine te dezvolta, nu solutiile de maturizeaza, nu ele te fac sa fii mai bun. Ci orele alea multe in care te straduiesti sa le gasesti.
Sa zic sau nu zic? Zic: 90% dintre profesori sunt idioti. Exista exceptii, insa mare parte dintre ei sunt idioti. Eu tot visez la o lume in care profesori sa nu aiba voie sa se faca decat oamenii pe fetele carora se poate vedea ca sunt fericiti. Cer asa mult? Vreau ca oamenii fericiti sa imi invete copilul despre viata. Nu frustratii, nu aia care nu inteleg nimic din lumea din jurul lor.
De cate ori vad un profesor care lasa corigenti si repetenti fiindca aia nu dau doi bani pe materia pe care o preda el, vad sute de copii care vor ajunge niste ratati. Cu cat profesorul e mai batran, cu atat numarul ratatilor pentru care se face responsabil e mai mare. Din fericire, pe lumea asta mai sunt si copii cu personalitate suficient de puternica incat sa iasa din scoala, liceu si facultate doar incrancenati, nu ingenunchiati.
Ma uitam la reclama de mai jos si imi aduceam aminte de liceul pe care l-am facut eu, de facultatile prin care am trecut. As zambi, dar nu imi vine. Eu am iesit de acolo convins ca daca vreau sa fac ceva in viata asta trebuie sa lupt eu si nu sa stau pe spate si sa ma bazez pe niste note si diplome. Dar sunt atat de multi oameni, probabil multi dintre ei de zeci de ori mai capabili decat mine, care au iesit de acolo spalati pe creier. Si cu certitudini care se rezuma la ce NU trebuie sa faca, la ce NU se pricep, la ce NU au voie sa se gandeasca in timpul unui curs, la ce NU vor reusi sa faca niciodata.
Toate astea sunt din vina profesorilor. Sigur, profesorii sunt parte a unui sistem mai mare care este la fel de gresit. Vina lor nu este ca lucrurile sunt asa cum sunt, vina lor este ca sunt iresponsabili. Iar eu spun asta cu toata responsabilitatea. Mare parte dintre profesori sunt iresponsabili si inconstienti.
Nu inteleg puterea pe care o au in formarea copiilor, nu inteleg ca poate uneori viata unui copil depinde in totalitate de zambetul intelegator al unui profesor care a priceput ca e okay sa ai vise ce nu au legatura cu porcariile pe care le scrie el pe tabla. Scoala este un facilitator. Si atat. Transmite informatii. Informatii pe care avem toata viata sa le descoperim, daca ne intereseaza. Nu spun ca n-ar trebui sa faca asta, ci ca ar trebui sa faca mult mai mult. Aratati-mi un pusti care isi descopera pasiunea in timpul liceului si am sa va arat, peste cativa ani, un om care a reusit in viata mai mult decat oricare dintre fostii sai colegi. Asta ar trebui sa faca profesorii si scoala. Sa ii ajute, sa le dea acea foame de cunoastere, setea de a deveni mai bun, indiferent ca e vorba de a fi un profesionist mai bun sau un om. Si exact asta e locul in care esueaza lamentabil.
Nu numai ca nu ii ajuta, dar ii si distrug. Am mai spus-o si cu alte ocazii, eu cred ca de multe ori a ii lua unui om dreptul la vise e mai grav decat a il omori.
A sunat radical? Imi cer scuze, promit sa nu mai fac, am sa incerc din rasputeri sa fiu politically-correct. Asa-i ca nu par sincer? Fiindca nu-s! Stiu ca sunt comentarii dure. Va asigur ca nu vin din frustrari personale. Eu am invatat intotdeauna doar ce mi-a placut sa invat. Si am avut si noroc de parinti care sa nu incerce sa ma forteze sa iau 10 la toate. Iar dupa ore mergeam acasa si uneori citeam pe net (pe dial-up) toata noaptea pentru a aprofunda subiecte ce ma interesau. In rest, am fost cel mai ignorant copil pe care il cunoasteti. Si, intr-un fel, inca sunt. Si copil, si ignorant. Sunt profesori pe care, sunt convins, i-am adus in pragul disperarii cu ignoranta mea. Si mi-a fost bine asa.
Si nu, nu doar critic. Intr-o zi, intr-un fel sau altul, am sa schimb asta.
50 de mailuri trimise in primele zile dupa lansarea bookblog catre edituri si cele cateva site-uri care vorbeau despre carti. Doar 2 raspunsuri. Si alea negative. Din momentul in care m-am hotarat ca bookblog trebuie sa scoata bani daca vrem sa facem toate lucrurile pe care ni le-am propus si pana in momentul in care am semnat primul contract de publicitate au trecut 8 luni si doua saptamani. Contractul cu Humanitas a fost semnat dupa 18 telefoane, 4 intalniri cu 4 directori diferiti. Si a fost semnat in camera cu toti cei 4 directori. Acelasi contract a fost reziliat 3 luni mai tarziu, de catre noi. Daca n-am fi facut-o probabil ca 2 luni mai tarziu bookblog intra in imposibilitate de plata.
Am luat doua tepe de la edituri foarte mari, tepe care au fost cat pe ce sa darame bookblog din punct de vedere financiar. Tepe care inseamna contracte nerespectate. Ma uit pe excel-uri si nici acum nu imi dau exact seama cum am reusit sa il tinem in picioare. Dupa ce mi-am pus salariu, au fost multe luni in care a trebuit sa il reduc cu 50 sau chiar 80% ca sa pot sa respect niste promisiuni, sa pot sa fac niste plati. Daca pe viitor s-ar intampla sa fie nevoie sa o fac din nou, sunt absolut pregatit sa o fac.
1 an si jumatate de la lansare pana in momentul in care la sfarsitul unei luni excel-ul meu a aratat la Venituri – Cheltuieli altceva decat zero.
Unu - numarul oamenilor pe care ii cunosteam in online acum 3 ani si jumatate, cand am inceput. 8 oameni din online care mi-au zis 5 luni mai tarziu ca bookblog n-are nicio sansa sa mearga. 4 dintre ei oameni cu foarte multa experienta, pe care ii respect. Cel putin alti 10-15 oameni care, sub o forma sau alta, m-au incurajat sa ma apuc de altceva, ca sa nu mor de foame. 3 oferte de angajare refuzate, toate pe bani multi. Doua pe mai multi bani decat castig acum.
74 de oameni care au vrut la un moment dat sa intre in bookblog, oameni cu care m-am intalnit sau am vorbit de-a lungul timpului. 30 au intrat, astazi suntem 9. 16 crize de comunicare la nivelul echipei, dintre care 5 foarte periculoase. 9 crize de PR pe alte bloguri. 4 sectiuni ale bookblog care au fost lansate si inchise in cateva luni. 7 parteneriate cu site-uri mari care nu ne-au ajutat cu nimic. Cel putin 10 proiecte mari ale bookblog care din diverse motive nu s-au mai facut. Un site conex destul de ambitios care a esuat lamentabil la doar 3 luni de la lansare.
Sunt lucruri despre care n-am vorbit niciodata. Dar asta nu inseamna ca ele nu exista. Am mai zis-o: daca n-ar exista, n-as simti ca am dreptul sa ma consider antreprenor. Daca va imaginati ca e usor, sunteti cu capul in nori. Daca va imaginati ca merge fara munca, nu se cheama ca sunteti visatori, ci ca sunteti inconstienti. Daca aveti vreo secunda impresia ca o sa reusiti de unii singuri, fara o echipa, aveti o problema mult mai mare decat ego-ul vostru supradimensionat. Oricat de buni ati fi, sunteti prea slabi ca sa reusiti de unii singuri.
E okay sa tinzi catre nori, sa incerci sa ajungi cat mai sus, sa te ridici. Insa e okay atata timp cat in timpul procesului nu pierzi contactul cu pamantul.
Iar pentru cei care acum se intreaba cum de am retinut toate cifrele astea, raspunsul este: nu le-am retinut. Le-am notat. Si o fac in continuare. Va sfatuiesc sa o faceti si voi. Fiindca peste 2,3 sau 10 ani, atunci cand o sa reusiti sa faceti ceea ce va doriti sa faceti, vor fi multi care vor incerca, cu disperarea unor oameni ce au renuntat prea devreme, sa va spuna ca ati avut noroc. Inarmati-va si dati-le peste bot. Fiindca norocul n-are nicio legatura cu a fi mai bun. Munca are.
Later edit: de urmarit si blogul lui Radu Georgescu, proaspat lansat.
Stiu ca n-am mai scris de ceva vreme. I’ve been busy living. Fiindca sunt lucruri pe care internetul nu le va putea inlocui niciodata. Am sa dezvolt asta intr-un alt articol, cat de curand. Pana atunci:
Bucuresti -> Valea Doftanei -> Campina -> Azuga -> Bucuresti
Nu exista membru al unei echipe despre care sa se poata spune ca nu influenteaza deloc echipa.
Putem vorbi despre “angajatul mediu” asa cum putem vorbi si despre “the average consumer”. Putem spune ca are 1.74m inaltime, 62 de kilograme, poarta ceasul la mana dreapta, intarzie la serviciu o data la 3 zile, de obicei intre 12 si 14 minute, are masina cu 5 portiere si nu va vota duminica asta fiindca va fi la Baneasa, la iarba verde.
Dar hei, chiar il cunoaste cineva pe asta? Chiar exista unul care sa aiba fix 1.74m inaltime, fix 62 de kilograme, sa poarte ceasul la mana dreapta, sa intarzie la serviciu fix o data la 3 zile, nu mai mult de 12 minute si nu mai putin de 14 minute, sa aiba masina cu 5 portiere si sa si fie duminica asta la padure la Baneasa, facand mici?
Nu! Fiindca nu exista. Putem vorbi despre “angajatul mediu” la fel cum putem vorbi si despre “consumatorul mediu”, insa asta nu il face sa existe. Doar ne da o idee despre media in care se incadreaza niste oameni. Si chiar daca noua ne place si ne este chiar util sa incadram oamenii in pattern-uri, in mod cert lor nu le place sa fie average. Si nici nu sunt. Cel putin nu ca membri ai unei echipe.
Fiecare membru al unei echipe e ori peste medie, ori sub medie. Unii sunt mai departe, altii mai aproape de linie, insa nimeni nu este FIX pe ea. Consecinta este ca unii dintre ei ridica organizatia, altii o trag in jos. In fiecare zi. Daca tine cont de asta, unui manager ii va fi intotdeauna (ceva mai) usor sa indeparteze un om din echipa, dupa ce a incercat sa il ajute. Fiindca are de ales intre a il da afara (ceea ce e neplacut atat pentru el cat si pentru cel dat afara) si a ii permite sa afecteze (voit sau nu) intreaga echipa, intreaga organizatie.
Genul de alegere pentru care managerii n-ar trebui sa fie niciodata invidiati.
1. Panza de paianjen – Cella Serghi (a scris Raluca) 2. Maitreyi – Mircea Eliade 3. Screw it, let’s do it – Richard Branson (am scris pe bookblog) 4. Omul in cautarea sensului vietii – Viktor E. Frankl (am scris pe bookblog) 5. Fata cu portocale – Jostein Gaarder 6. Demiurgul cel rau – Cioran 7. Fii binecuvantat, domnule Rosewater – Kurt Vonnegut 8. How Life Imitates Chess – Garry Kasparov
