The Man in the Arena

Nu inceteaza sa ma uimeasca cei care au impresia ca te salveaza oprindu-te sa faci o nebunie pe care o vei regreta toata viata. Cei care nu si-au permis in viata lor nebunii, dar stiu ca esti pe cale sa iti ratezi fericirea si viata. Sfatuitorii din umbra. Umbra unor sfatuitori.

Dati-mi voie sa ma indoiesc ca oamenii care au trait si traiesc in puf au dreptul sa dea sfaturi. Dreptul ala se castiga. Iar pentru a castiga ceva, orice, trebuie mai intai sa fii dispus sa lupti. Daca n-ai curajul sa incepi tu lupte, atunci macar sa te intorci si sa lupti atunci cand cineva te incolteste. Viata, de exemplu.

Daca vorbim de business a cere sfatul unui prieten nu mi se pare o varianta prea desteapta decat daca stii deja ca acel prieten are spirit antreprenorial. Cand evaluezi un risc, nu il discuta cu cineva care nu si-a asumat in viata lui niciunul. Cand vrei sa faci o investitie, nu intreba daca merita pe un om care n-a investit in viata lui nimic. Raspunsul este previzibil. Si in majoritatea cazurilor gresit.

Sa ne amintim ca pentru fiecare persoana care a reusit vreodata ceva remarcabil exista alte zeci (sute?) de persoane care i-au zis ca nu va reusi niciodata; si alte zeci de mii de oameni care i-ar fi spus-o, daca ar fi fost intrebati.

Nu e o lume a criticilor, desi uneori asa pare. Si asta fiindca sunt atat de multi in comparatie cu cei care chiar fac ceva. Avem mai multi consultanti decat proiecte reusite, mai multi analisti decat fapte ce merita analizate si mai multi prieteni care stiu mai bine decat tine ce poti si ce nu poti tu face. Nu e lumea lor. Daca n-ar fi existat decat critici, lumea asta ar fi aratat cu totul altfel azi. Ar fi fost pustie.

Nu ei au facut lucrurile sa se intample, nu ei au inovat, nu ei sunt cei care au aratat ca se poate. Fiindca ei nu o pot face. Fiindca daca erau suficient de buni, la un moment dat ar fi facut si altceva decat sa critice oasele aruncate de altii. Hai sa nu le mai acordam atat de multa atentie, hai sa ne indreptam privirea catre oamenii care sunt in arena. Fara ei, spectatorii n-ar avea niciun motiv sa se adune, n-ar avea niciun motiv sa aplaude, n-ar avea nici macar despre ce sa vorbeasca si ce sa critice.

To the Man in the Arena

“It is not the critic who counts, nor the man who points how the strong man stumbled or where the doer of deeds could have done them better. The credit belongs to the man who is actually in the arena; whose face is marred by dust and sweat and blood; who strives valiantly…who knows the great enthusiasms, the great devotions, and spends himself in a worthy cause; who, at best, knows the triumph of high achievement; and who, at the worst, if he fails, at least fails while daring greatly, so that his place shall never be with those cold and timid souls who know neither victory nor defeat.” [Roosevelt]