Anunt astazi, cu mandrie, un alt pas important facut de unul dintre proiectele in care sunt implicat inca din prima zi. La un an de la lansare, empower.ro anunta prima intalnire offline dintr-o serie lunga de seminarii informale pe teme ce tin de dezvoltare personala si profesionala. Adica Empower Live!
Empower Live! este un proiect pe care il pregatim de foarte mult timp si pentru care am tot cautat un partener pe masura. Acum cateva luni am inceput discutiile cu prietenii de la British Council iar luni, 4 mai, va avea loc primul seminar, cu si despre persuasiune. Gasiti pe linkurile de mai sus toate detaliile, inclusiv modalitati de inscriere si datele urmatoarelor intalniri.
Project managerul Empower Live! este Ionut, aplauzele vor merge la el. :)
Nu stiu cati ati auzit de Ray Bradbury, insa nici nu conteaza asta. Ceea ce conteaza este sa va uitati la filmuletul de mai jos. Mie mi s-a parut absolut genial tipul. Uitati-va macar la primele 15 minute. Si lasati-mi un comentariu, vreau sa stiu cum vi se pare. :)
Writing is about someone paying attention and saying “hey, you’re okay. We love you.”
2. “Pe malurile Senei timpul se opreste în loc. Cateva sute de buchinisti isi deschid zilnic magicele cutii verzi în fata trecatorilor. Pentru unii dintre ei, meseria este transmisa din familie. Altii au avut prieteni buchinisti. Sunt rari cei care au ales aceasta meserie la întâmplare” [un editorial interesant, despre Buchinisti]
4. Ajutati si voi aici cu cateva raspunsuri, nu dureaza mult si ajuta la lansarea unui proiect foarte util in special antreprenorilor si celor ce vor sa isi porneasca un business.
5. Un interviu absolut genial cu Dan Diaconescu. Mi-am pastrat parerea de acum vreo 3 ani, e unul dintre cei mai buni oameni de marketing pe care i-am vazut. (dau Ban-uri pentru comentarii aiurea legate de OTV si etica si bla bla. Nu despre asta e vorba)
7. “De ce nu ma consider crestin? Pentru ca in acceptiunea generala, cea pe care am observat-o “in jur”, a fi crestin inseamna sa fac parte dintr-o categorie (sau hai, din aceeasi oala) cu niste oameni cu care nu ma identific. Precum cei din extrasul de mai jos, din superba carte a lui Dan Puric, “Despre Omul Frumos” – pe care e musai sa o cititi.” [O data pe an la biserica]
8. “Entrepreneurs who are irrationally committed to their business are far more likely to get through the Dip. Salespeople and service providers and marketers who are irrationally committed to customer service can completely transform an ordinary experience and make it remarkable. Is being irrational irrational? Of course it is. That’s why it often works.”[dintr-un articol mai vechi al lui Godin]
In statia de metrou de la Gara de Nord. Nu ma grabesc, am ajuns cu 10 minute mai repede decat imi calculasem. Ma indrept catre scarile rulante si drumul mi se intersecteaza cu un batranel pe la 60-65 de ani. Pare grabit. Are in mana dreapta o sacosa de rafie. Goala. Din buzunarul stang ii atarna o batista alba. Are siretul dezlegat la unul dintre pantofi. Imi trece iar prin minte: as fi fost un bun agent fbi. Observ multe detalii; multe aparent nesemnificative, majoritatea complet inutile.
- Nu va suparati… spre gara Pajura?
- Pajura?
- Da, Pajura.
- … sigur nu Basarab?
- Asa… gara Basarab. Spre gara Basarab?
- Pai mai mergeti o statie, tot in directia asta. Si ajungeti la Basarab.
- (cu o privire de om dezamagit) Mai merg o statie….?
- Da. O singura statie, tot de aici.
- Pai…cum?! Atunci de ce mi-au zis sa cobor?
- … cine stie, probabil au gresit.
- Mi-au zis sa cobor aici. De ce mi-au zis sa cobor…!?
Zambesc si il asigur inca o data: “O singura statie, de aici.” Si ma indrept catre scarile rulante. Il aud oprind pe altcineva: “Nu va suparati, spre gara Pajura?”. Zambesc iar, gandindu-ma ca, odata, ma enervam in astfel de momente. Candva mi s-ar fi parut lipsit de respect din partea lui. Adica ce, nu ai incredere in ceea ce tocmai ti-am spus? Candva… Acum stiu lectia aia. Mai am doar un milion si un pic de lucruri de invatat si dup-aia gata. Task-ul vietii mele.
Ajung sus, imi revine semnalul la telefon si primesc un sms: “Intarzii 15 minute. :)” Mda. Nu te grabi, restul lumii poate sa te astepte. Si parca nici vantul nu mai bate.
Acum ce fac 20 de minute? De citit n-am chef, insa “a manca” incepe de vreo 2-3 ore sa imi para o activitate din ce in ce mai utila. Imi amintesc ca inainte sa urc pe scari vazusem un automat si parca avea si niste sandvisuri. Cobor. In timp ce ma caut prin buzunar de bancnote de 1 leu aud o voce cunoscuta, la fel de nesigura, la fel de debusolata:
“Pai, si atunci, de ce mi-au zis sa cobor? Mi-au zis sa cobor aici…”
Momentul in care realizezi ca e in regula sa iti asumi riscuri e un moment cu totul special. Riscurile asumate pot genera explozii de entuziasm si pot provoca foarte usor shift-uri de mentalitate, de paradigme. In plus, iti pot da sentimentul de king of the world foarte rapid: “Am toate lucrurile astea. Un om obisnuit ar sta intr-un loc caldut, in zona de confort, ar intoarce situatia pe toate partile, ar analiza. Eu, iata, mi-am asumat un risc. Deci, macar din punctul asta de vedere, am sarit din medie.”
Iar de sarit din medie, toti vrem sa sarim. Doar ca unii vrem ca si ceilalti sa vada ca suntem diferiti, altii ne multumim cu a sti noi ca suntem. Asadar, sigur de brass balls avem nevoie pentru a ne asuma riscuri?
E remarcabil cat de mult iti poate fi influentata viata de doar cateva persoane. Simpla lor prezenta in apropierea ta te poate duce de la o potentiala mediocritate la o probabila excelenta, in doar cativa ani. Ma mai intreb uneori, cand imi amintesc, cati dintre noi am mai fi ceea ce suntem azi daca acele doua, trei, sau poate patru persoane nu ar fi existat, ori ar fi fost un pic mai altfel decat sunt.
Iar unii dintre ei, oamenii care au declansat in noi acea furtuna atat de necesara stralucirii, nici macar nu vor sti vreodata cat de mult din ceea ce suntem le datoram. Poate ca nici macar nu si-au propus sa faca asta. Tot ce au avut de facut a fost sa vada in noi o stralucire pe care noi simteam ca nu o avem.
Mi se pare din ce in ce mai pertinenta o observatie pe care parca Paler a facut-o intr-una dintre cartile lui, poate ca in joaca, asa cum obisnuiesc scriitorii sa mai faca uneori; sau poate ca nu. Toata viata ne straduim sa micsoram distanta dintre ceea ce suntem si ceea ce vad in noi oamenii care ne iubesc. Si cu cat distanta este mai mare, cu atat ne transformam mai mult in oameni.
Sigur ca destinatia, a fi om, e una catre care merita sa te indrepti zambind. Insa drumul catre acea destinatie e o furtuna ce dicteaza mentalitati, pasiuni, intensitatea cu care simtim ceea ce ni se intampla si, in general, lucrurile pe care le asociem cel mai mult cu ideea de a trai.
1. Sunteti in oras, in metrou sau in parc si va ganditi ca maine ati merge la padure sau ati pleca pana la mare. Ce-ar fi sa puteti scoate mobilul si sa scrieti Bucuresti? Sau alt oras…[m.eteo.ro]
2. Atunci cand un proiect isi merge la suflet sau cand vezi ca e nevoie de ce stii tu sa faci, actionezi! Nu-ti cerem sa-ti murdaresti mainile daca nu-ti place, dar poti si donezi ceea ce faci tu cel mai bine, ce-ti place pentru o cauza sociala, pentru comunitatea din care faci parte. Civika.ro
3.Trei carti recomandate de Dragos Bucurenci, pe bookblog.
4. Un articol foarte documentat despre viitorul publicitatii online si evolutia RSS-ului. [pe reFresh.ro]
Tot incerc sa scriu ceva de vreo 45 de minute si imi revine obsesiv in minte un citat pe care, probabil in urma destul de multelor carti citite pe tema asta, il simt foarte puternic si destul de profund. Si tot incerc sa imi dau seama ce anume din ce s-a intamplat astazi a facut sa imi revina in minte.
“La Auschwitz au murit omul si ideea de om.”
Ii apartine lui Elie Wiesel si il gasiti la inceputul cartii “Auschwitz”, scrisa de Laurence Rees.
Intr-un editorial scris pe bookblog zilele trecute, am dat un citat din Eisenhower.
“What counts is not necessarily the size of the dog in the fight – it’s the size of the fight in the dog.”
Imi place mult citatul, in primul rand fiindca mi se pare ca surprinde esenta antreprenoriatului. De cele mai multe ori, antreprenorul nu este cel care are toate resursele, nu e nici cel cu bani, nici cel cu parinti cu relatii, nu e nici cel cu cea mai multa experienta intr-un domeniu. Astea sunt mituri foarte usor transformabile in scuze proaste. S-ar putea povesti mult despre abilitatea nativa pe care cei mai multi dintre noi o avem atunci cand vine vorba de a ne justifica frica.
Majoritatea antreprenorilor nu au cine stie ce. Ba chiar, de foarte multe ori, le lipsesc lucruri pe care ceilalti le considera esentiale. Antreprenorii sunt “underdogs“. Se lupta, respira in ceafa cuiva, insa foarte putini le dau sanse de reusita. Intotdeauna au de luptat cu ceva mai puternic decat ei, decat firma sau organizatia lor. Uneori cu concurenta, alteori cu mentalitatea majoritatii, cu piata, cu criza financiara sau cu un intreg sistem.
Veti spune ca, totusi, din fericire, unii antreprenori reusesc la un moment dat sa ajunga intr-o pozitie de forta. Ca cei buni nu raman underdogs la nesfarsit sau ca, la un moment dat, firma lor mica ajunge mare. Poate chiar cea mai mare. De acord. Doar ca in acel moment, importanta, rolul si chiar satisfactia antreprenorului pur-sange palesc. De obicei, in momentul ala, antreprenorul iese din scena si, indiferent de resursele pe care le-a dobandit intre timp, cauta o alta provocare care, cel putin in ochii celorlalti, sa il depaseasca.
Antreprenoriatul inseamna, prin definitie, ca ti-e greu, ca iti lipsesc resurse. Daca mi-ar fi fost usor, eu nu consider ca as fi avut dreptul sa ma intitulez antreprenor.
Sigur ca antreprenoriatul inseamna si pasiune, inseamna si dedicatie, inseamna multe lucruri care fac ca tot greul ala sa merite si sa iubesti la nebunie drumul, mult mai intens decat destinatia aia pe care putini cred ca o vei atinge. Spun doar ca nu e usor, nu ca nu merita facut. Merita.
As vrea sa intalnesc mai multi oameni care inteleg ca le va fi greu si inteleg ca banii, relatiile si experienta nu vor fi mai niciodata “suficient” de multe. Ca ziua aia in care ei se vor apuca sa faca ce au vrut sa faca toata viata nu se apropie, ci se departeaza tot mai mult.
E greu si nu trebuie sa o faca toata lumea. Insa daca va hotarati sau v-ati hotarat la un moment dat sa o faceti, cred ca va vor fi de folos cuvintele lui Eisenhower:
It’s the size of the fight in the dog! Atat. E tot ce conteaza.
