Andrei Roșca

Maine (luni) plec cu Bobby la Iasi, sa ma vad cu Mihaela si Ines. As vrea sa zic ca pot iesi la un suc, insa nu stiu exact la ce ora vom ajunge iar marti trebuie sa ma grabesc inapoi spre Bucuresti din cauze de experti FBI cu care ma mai antrenez un pic pe teme de comunicare non-verbala. :)

Daca totusi vreti sa bem un suc, mie mi-ar placea; sper sa si apuc.

Cei ce au mai citit despre ce se intampla in lagarele naziste, inchisorile comuniste si chiar si (sau mai ales) pe vremea Inchizitiei, stiu ca oamenii de acolo erau torturati prin nenumarate metode, de multe ori cu scopul de a recunoaste, marturisi, abjura sau trada. Poate exceptie faceau nazistii, unde motivele ar putea fi discutabile. In plus, odata cu trecerea timpului, nemtii au devenit din ce in ce mai putin sadici, nu din omenie, ci dintr-o nevoie de eficienta. Prioritatea lor s-a mutat incet incet de la a ii umili cat mai mult pe evrei, la a extermina cat mai multi dintre ei, cat mai repede.

Si nu doar atunci se apela la astfel de tehnici. Toate serviciile secrete din lume folosesc inca ceea ce ele numesc “interogare coercitiva”. In fapt, doar o alta expresie pentru tortura.

Totusi, desi mare parte dintre tehnicile de tortura se bazeaza pe a produce intr-un fel sau altul durere prizonierului, motivul pentru care cei mai multi dintre ei cedeaza la un moment dat nu decat foarte putin legatura cu durerea suferita.

De altfel, daca ne gandim un pic la cateva exemple de fosti prizonieri care au reusit sa reziste tuturor torturilor, vom realiza ca nu au fost neaparat oameni cu o foarte mare rezistenta la durere, ci oameni cu un psihic foarte puternic. Incepand de la glugi, catuse si alte modalitati de a le limita prizonierilor libertatea, si pana la izolarea totala de alti oameni, tinutul lor in intuneric, frig sau infometarea, toate sunt metode care ataca in primul rand mintea, nu corpul unui om.

Loviturile, electrosocurile, lumina puternica si zgomotul insuportabil sau, la polul opus, linistea si intunericul administrate perioade lungi de timp. Toate acestea sunt folosite pentru ca, impreuna, reprezinta un soc (cu “sh”) psihologic suficient de puternic pentru a smulge declaratii, confesiuni, tradari sau, in cazul fenomenului Pitesti de exemplu, renuntarea la fostele convingeri.

Aceste incercari pot fi rezumate in doi pasi. Tortionarii:

1. Ii ataca prizonierului abilitatea de a intelege ce se intampla in jurul lui si incearca sa ii amorteasca sau sa ii anihileze simturile (il leaga la ochi, la maini, il tin izolat, schimba conditiile legate de lumina, caldura, frig, zgomot etc). Cu alte cuvinte, incearca sa il decupleze de la lumea pe care el o cunoaste, cat mai repede si cat mai brutal. De ce? Poate fiindca ceea ce nu cunoastem ne sperie.

2. Distrug imaginea de sine a prizonierului. In inchisoarea de la Pitesti, dar si in multe dintre lagarele naziste, mai ales in prima parte a razboiului, sunt nenumarate cazuri care te fac sa te intrebi cum de asemenea oameni au fost posibili.

Obiectivul lor este dezumanizarea. Prizonierii sunt pusi sa se tortureze intre ei, gardienii sunt alesi dintre detinuti si recompensati pentru salbaticie, iar asta este doar inceputul. De altfel, Eugen Turcanu, de exemplu, a fost probabil unul dintre cei mai creativi tortionari din lume, nu doar din Romania. Cititi Memorialul durerii sau Fenomenul Pitesti si veti intelege ca, din multe puncte de vedere, lagarele naziste erau o gluma, fata de unele inchisori comuniste. Dupa parerea mea, exista lucruri mai condamnabile chiar decat a ucide.

Asadar:
- se incearca dezumanizarea, diminuarea increderii si imaginii de sine, renuntarea la credinte si speranta. Daca ti s-au luat astea, ti s-a luat totul.
- initial, incercarea de a obtine deconectarea se face brutal, nu treptat!
- niciodata nu se foloseste o singura tehnica, ci o combinatie de tehnici de tortura.

De ce? Fiindca doar asa se poate obtine socul necesar destabilizarii psihice. Prin actiuni care, impreuna, provoaca un soc suficient de puternic, urmat de haos.

Iar cele de mai sus pot fi adaptate pentru a intelege foarte multe dintre problemele din jurul nostru, fie ele profesionale sau personale.

————-
De citit:
- despre lagarele naziste: Auschwitz – Laurence Rees; o carte care prezinta parca mult prea amanuntit ce se intampla in, din pacate, celebrul Auschwitz
- despre inchisoarea de la Pitesti si Eugen Turcanu: “Fenomenul Pitesti” – Virgil Ierunca + Wikipedia + Memorialul durerii – Lucia Hossu-Longin + cateva articole.

E vorba despre un articol de acum o luna si un pic, pe care am uitat insa sa il semnalez aici. Se numeste “Cum sa conduci un start-up” si gasiti acolo parerile mai catorva antreprenori (si nu numai), printre care si subsemnatul. Il puteti citi pe tot, e un articol interesant, discutabil pe alocuri, insa eu vreau sa reproduc aici doar cateva fragmente:

1. “In cazul unui start-up, este nevoie de o viziune clara si de o capacitate de a o transmite si catre echipa. De asemenea, simtul cifrelor, aplecarea spre controlul costurilor si eficientizarea resurselor, precum si abilitatile de marketing si vanzare sunt competente esentiale atunci cand te gandesti sa conduci o afacere aflata la inceput”[...] Va fi nevoie de persoane cu sange rece, care sa poata sa isi mentina focusul pe obiective, cu viziune si flexibilitate. Este si va fi nevoie de manageri care sa poata motiva si energiza echipele si sa insufle seriozitate si profesionalism”
- Madalina Balan, Managing Partner, Hart Human Resource Consulting

2. “Antreprenorii isi asuma mult mai multe riscuri decat managerii. Ei iau mai repede deciziile si sunt mult mai implicati in afaceri. Managerii sunt mai bine pregatiti din punct de vedere teoretic, au un nivel informational mai ridicat”
- Rodica Obancea, Executive&Team Coach

3. “Andrei Rosca, fondatorul bookblog.ro, spune ca, cel putin in aparenta, managementul tipic corporatist este singurul care poate sa ofere certitudinea unui sistem ce nu da gres.

“Sigur ca eficienta, economica sau de alta natura, este de multe ori rezultatul unor proceduri bine puse la punct si al unor decizii trecute prin cat mai multe filtre”, spune pentru startups.ro Andrei Rosca. Insa, el adauga si faptul ca nivelurile ierarhice si procedurile nu isi prea gasesc locul intr-o organizatie, daca vrei sa pastrezi spiritul antreprenorial.

“Antreprenorii pur sange sunt caracterizati mai degraba prin faptul ca si-au permis sa greseasca mai repede si mai des decat altii”, mai spune Rosca. Potrivit acestuia, managementul unei organizatii cu spirit antreprenorial ar trebui sa fie caracterizat prin curaj. Este vorba despre “curajul de a avea incredere in oameni, curajul de a delega sarcini ce par imposibil de realizat, curajul de a lua decizii uneori la 180 de grade, pe baza unui si in ciuda tuturor manualelor de management traditionale”.

4. “Am incercat de la bun inceput sa setez afacerea noua in asa fel incat sa simt ca eu conduc o multinationala”, spune pentru startups.ro Sorin Stoica, directorul executiv al Eturia.

*articol complet aici

1. “What to Do if Your Startup Is Failing” – unul dintre cele mai tari articole de business citite in ultima vreme.

2. What counts is not necessarily the size of the dog in the fight – it’s the size of the fight in the dog. – Dwight Eisenhower [dimensiuni relative]

3. “Imagineaza-ti in detaliu o persoana asa cum vrei tu sa fii. Acum, gandeste-te daca poti sa abordezi si sa sustii o conversatie de 2 minute cu o asemenea persoana. Gandeste-te daca poti purta hainele sale comod, fara sa simti ca mergi la nunta sau la banchet. Imagineaza-ti cum e sa petreci o zi de vacanta cu prietenii acelei persoane. Plus, gandeste-te ce scoti pe gura cand va trebui sa dai un interviu. Imagineaza-ti o intalnire romantica cu iubita/iubitul acelui ipotetic-tu.” [un foarte bun articol, la Dragos]

4. “Ce va propun eu este sa incercati sa vedeti viata detasat – ca si cand ai privi un film in care tu ai rolul principal. Ce parere ai despre acel actor? Ce parere ai despre scenariu? Iti place ceea ce vezi? Ce simti vazand acel film al vietii tale? Ce sentimente traiesti in acele momente?” [restul pe Empower]

5. “[...] cred ca butonand tot timpul ma indepartez de lucrurile importante. Privind prea mult spre exterior sunt prea obosita sa ma uit la cine sunt eu. Intorcandu-ma cu fata spre lume închid usa care duce la mine.” [via Iulia]

6. Dorin cauta web-designer.

7. Life is a song

via Iulia, via Silviu

Zilele trecute a aparut aici un interviu care a primit un titlu foarte sugestiv si bine ales, din punctul meu de vedere. Se numeste “Nu suntem oi, suntem oameni”. Vreau sa preiau si aici cateva intrebari/raspunsuri, fiindca sunt subiecte despre care mi se pare ca scriu prea rar pe blog. “Reporterul” este Andreea Mihalache.

Reporter: Ai terminat Marketing-ul in cadrul ASE-ului. De ce nu ti-ai continuat studiile in acest domeniu?
Andrei Rosca: Nu fac niciun master fiindca nu cred in invatamantul din Romania suficient de tare. Chiar si faptul ca am terminat Marketing ma suprinde uneori. Nici diploma aia nu inseamna mai nimic pt mine.

R: Atunci de ce nu un master in afara? De ce mai esti inca in Romania?
A.R.: Din 2 motive:
1. fiindca unde merg eu nu ma intreaba nimeni de mastere. Nu ma voi angaja niciodata.
2. fiindca nu vreau sa plec din Romania. Imi place prea mult aici si sunt prea multe de schimbat.

R.: Sunt prea multe de schimbat, intr-adevar, dar ce te face sa crezi ca ai putea schimba ceva?
A.R.: Ce te face sa crezi ca n-as putea?

R.: Sunt multi oameni in tara asta care au ceva de spus. Si atat! Vorbe fara fapte.
A.R.: De acord cu tine. Noi (la bookblog) nu.

R.: Si am ajuns la unul dintre subiectele principale. De unde ideea de bookblog? Mai ales venind de la un om care a terminat marketingul.

A.R.: M-au ajutat mult cartile. Am invatat enorm din ele si nu ma refer doar la cele de specialitate (management, marketing etc). In plus, la mine a functionat intotdeauna ceva despre care multi vorbesc, dar in care putini cred. Exista o teorie care zice ca ajutandu-i pe ceilalti te ajuti pe tine. Sau, cu alte cuvinte, atunci cand oferi lucruri celor din jur, ti se intorc la un moment dat. Nu e o teorie proprie, insa eu cred in ea si la mine functioneaza. Cartile m-au ajutat, cred si in ele, deci am gasit o modalitate foarte buna de a ii ajuta pe ceilalti. Sau cel putin asa cred.

R: Destul de “ortodoxa” teoria.
A.R.: Nu are treaba cu religia, la mine chiar nu are. It works! Sunt un pragmatic. Nu fac lucrurile astea asteptand rezultate, insa stiu ca mai devreme sau mai tarziu vin. In plus, ma face sa ma simt bine. Nu asta vrem cu totii?

R.: De acord cu tine, dar, sperai de la inceput ca bookblogul o sa ajunga atat de departe?
A.R.: Nu speram, credeam! E o diferenta mare. Am crezut foarte tare in asta. Si eu, si colegii mei. Altfel n-am fi reusit sa ajungem aici. Si de abia am inceput.

R.: Crezi ca bookblog-ul i-a determinat pe unii sa puna mana pe carti sau consideri ca este un site vizitat doar de cititorii ferventi?

A.R.: Nu stiu pe cati oameni a reusit sa ii convinga sa citeasca, dintre cei care nu pusesera in viata lor mana pe o carte, insa in mod cert a “convins” pe multi dintre cei care citeau din cand in cand sa citeasca mai mult. In plus, e un blog despre carti care se afla in top5 bloguri din Romania din cam toate punctele de vedere. Arata ca se poate, si asta conteaza cel mai mult. Fiindca, de obicei, in topuri gasim telenovele, manele si fete de la pagina 5.

R.: Asta m-a uimit si pe mine. Nu credeam ca in tara asta oamenii (tinerii in special) mai stiu cum arata o carte (exagerand putin). Crezi ca am trecut de perioada aia manelistico-telenovelistica? Crezi ca incepem sa ne revenim cat de cat?

A.R.: Am nevoie sa cred… Da, cred. Fiindca mi-e greu sa imi imaginez un viitor decent intr-o tara in care kitsch-ul pare ca a devenit singurul trend. Problema e ca exista putini oameni care sa creada in lucrurile astea suficient de puternic pentru a le face sa se intample. Bineinteles, a crede nu e suficient, insa e o conditie absolut necesara.

[...]

R.: Deci, crezi ca nu avem cum sa fim invadati cu totul de kitsch? Sau, altfel zis, crezi ca oamenii astia care isi cumpara carti, care citesc, intra toti in categoria oamenilor de valoare, a celor care au ceva de spus si, posibil, ar putea face ceva?
A.R.: Exact. Nu toti, e clar ca nu toti. Insa cred ca exista suficienti ca sa poata schimba ceva. Si asta conteaza.

R.: Vad ca esti foarte increzator in aceasta privinta, totusi, (o intrebare destul de banala, dar consistenta atunci cand aduni raspunsurile) ce te nemultumeste la romani? De ce ii merge atat de prost Romaniei?

A.R.: Ca nu sunt pregatiti mental sa le fie bine. Se plang mult, nu au incredere in ei, se plafoneaza mult prea rapid si se asteapta ca altii sa schimbe Romania sau, mai rau, sa nu o poata schimba nimeni.

R.: Sunt prea obisnuiti cu raul?
A.R.: Da, poti spune si asta, ca sunt prea obisnuiti cu raul. Sau, mai degraba, ca sunt prea dispusi sa se obisnuiasca cu el.

R.: Ar sti oare sa traiasca bine (scuza-mi formularea)? Ar sti sa se bucure?
A.R.: Ar putea invata. Sau macar sa accepte ca se poate.

R.: Vrei sa spui ca nea Ion, care a trecut, poate, si printr-un razboi, si prin comunism ar mai putea accepta sau invata ceva? Sau mama care nu a avut bani sa-si creasca copiii si i-a parasit?
A.R: Nu. Nu stiu despre ei. Eu cand ma gandesc la viitorul Romaniei ma gandesc la cei care acum sunt tineri. Parintii nostrii au o scuza (pertinenta) care se cheama comunism. Noi nu avem niciuna.

R.: Dar am fost educati de acesti oameni care isi gasesc scuza in comunism. Nu crezi ca suntem prea adanciti intr-o stare de lehamite, de tristete, de genul “ceva bun nu mi se poate intampla”?

A.R.: Ba cred ca suntem. Dar mai cred si ca e responsabilitatea noastra sa iesim de acolo. E comod si caldut sa te adancesti si mai rau. In asta cu “am fost educati” nu cred. Nu suntem oi, suntem oameni. Se presupune ca avem o personalitate. Da, e posibil sa fi fost influentati negativ din motivele spuse de tine. Insa nimic iremediabil. Nu la nivel de masa.

Daca vreti sa vedeti exemplu de miscare absolut gresita facuta de o firma/companie, vedeti cazul Curtea Veche. Pe langa faptul ca n-ar fi rau ca directorii de acolo sa citeasca macar cateva dintre cartile (foarte bune) de dezvoltare personala si relatii interpersonale scoase de editura lor, ceea ce s-a intamplat in ultimele zile va fi predat in cativa ani in facultati, ca studiu de caz la cursurile de New Media, intr-un seminar intitulat probabil “Managementul situatiilor de criza in online – 3 pasi pentru a esua lamentabil”.

Vestea proasta pentru departamentul de PR al editurii (departament caruia eu cred si sper ca i-a fost interzis de catre management sa faca vreo miscare), este ca orice ar incerca sa faca acum, posibilitatea ca ei sa existe in mediul online in urmatorii ~2 ani este nula. Cele cateva zeci de bloguri care au scris despre subiect si cele probabil cateva sute de tweet-uri nu pot fi sterse. Presupunand prin absurd ca editura ar recunoaste acum ca a gresit si si-ar cere scuze, ar fi extrem de putin probabil ca acele scuze sa ajunga la toti oamenii la care a ajuns mizeria pe care conducerea editurii a facut-o. Deci, in orice caz, vor fi multi care vor ramane cu o parere proasta despre o editura care, din punct de vedere al titlurilor scoase, nu e deloc rea. E pacat, fiindca au blog, au cont de twitter si cred ca i-am vazut si pe Facebook. Deci nu par sa aiba probleme in a intelege online-ul. (ca o paranteza, ma stiu cu Alina Dolea, PR managerul editurii Curtea Veche, si e unul dintre oamenii de PR cu cea mai multa experienta din aceasta zona, de edituri, ceea ce ma face sa cred ca de data aceasta nu PR-ul este vinovat).

Crizele de PR din online

Uitandu-ma la ultimele 3-4 crize de PR din online, nu pot decat sa constat cu parere de rau ca:

1. mare parte dintre oamenii de PR nu inteleg online-ul.

2. dintre putinii care il inteleg cat de cat, mare parte sunt blocati de catre management. Adica nu sunt lasati sa intervina. Nu stiu daca asta este cazul Curtea Veche, nu despre ei vorbesc acum. Insa stiu cel putin alte 2 cazuri recente (si altele mai vechi) in care, in momentul declansarii crizei, oamenilor de PR li s-a interzis sa faca ceva. De ce? Fiindca managerii se cred mai destepti. Si poate ca uneori sunt, dar nu asta e relevant, fiindca a fi mai destept nu e suficient. Trebuie sa mai fi citit si o carte-doua pe tema asta inainte si, eventual, nu ar strica niste experienta in domeniu.

Si ca sa nu spuneti ca doar critic si nu dau solutii, iata cateva lucruri care ar trebui facute intr-o astfel de situatie.

Primii pasi in gestionarea unei crize pe online

1. Asigura-te ca toti cei din firma afla cat de important este sa NU se apuce sa isi dea cu parerea lasand comentarii la articolele respective. Nu fac decat sa puna paie pe foc. (exemplul 1, exemplul 2) Si, nu, solutia nu este in niciun caz sa le interzici accesul de pe calculatoarele firmei (exemplu). Oamenii aia nu sunt batuti in cap, gasesc si ei un proxy sau tin minte pana ajung acasa. Solutia este sa le explici DE CE e bine sa nu isi dea cu parerea oricine.

2. Vorbeste cu departamentul de PR (sau agentia de PR)* imediat dupa ce ai rugat oamenii sa nu comenteze (sau chiar inainte). Acum roaga (si lasa!) PR-ul sa faca ceva! Orice, numai sa zica ceva! Chiar daca acel ceva este “stim ca exista o problema; in cel mult 2 ore promitem sa venim cu un raspuns oficial”.

90% dintre crize nu s-ar amplifica daca aceasta comunicare ar veni. Si da, trebuie sa vina imediat. Nu suntem in presa scrisa, sa fie in regula daca vii cu un comunicat de presa scris pe genunchi in 24 sau 48 de ore. Suntem pe internet, intr-un mediu in care informatia se propaga RAPID. La 3 ore de la aparitia articolului s-ar putea sa fie deja prea tarziu. In 24-48 de ore aproape ca nu mai conteaza daca faci ceva sau nu.

3. Prima persoana care ar trebui contactata si asigurata ca iti pasa de ea este omul care a scris articolul sau cel pe al carui site/blog a aparut articolul ce a provocat criza. In cazul Diverta, omul era Vali. In cazul Curtea Veche, omul era Adrian. Ii cunosc pe amandoi si sunt absolut convins ca daca erau contactati la jumatate de ora dupa ce s-a publicat articolul, ar fi scris pe blog ca au fost contactati si (macar) ar fi adaugat si care este pozitia companiei. Desi, in cazul lui Adi, era suficient ca editura sa se poarte decent, uman.

Asadar: ai grija ca omul/departamentul de PR sa stie ce inseamna online > da-i 100% control in perioada crizei si lasa-l sa isi faca treaba > actioneaza public cat de repede poti. E simplu!

Dupa acesti primi pasi, gestionarea crizei depinde foarte mult de fiecare caz in parte. Insa daca incepi asa, sansele ca rezultatul sa fie unul pozitiv sunt mult mai mari. Nu uitati ca un client nemultumit caruia i se rezolva problema devine fidel mai repede decat unul care nu a avut niciodata vreo problema. Adaptati la criza si aveti inca un motiv bun pentru a nu o da in bara.

Si daca esti manager si acum te gandesti ca PR-ul ar putea sa o dea in bara, raspunsul este: da, exista si posibilitatea asta. Insa e responsabilitatea lui, de aia l-ai angajat! Fiindca un om de PR bun poate (si trebuie) sa faca mai mult decat sa scrie comunicate de presa si sa trimita plicuri prin posta. Daca nu poate, intreaba-te de ce nu poate si ajuta-l sa poata. Daca nu vrea, schimba-l cu unul care e dispus sa invete. Maine s-ar putea sa nu mai existi fiindca nu ti-a pasat.

*da, trebuie sa lucrezi cu o agentie de PR, sa ai un departamentu de PR sau, in functie de marimea firmei, macar sa existe acolo un om care se pricepe la PR si care intelege online-ul si blogurile. Daca nu exista sau nu se pricepe, nu ai nicio scuza. Nu mai suntem in anii ’90 si, intre timp, a mai aparut un canal de comunicare foarte puternic, numit internet. Nu trebuie sa il iubiti, trebuie doar sa incercati sa il intelegeti.

1. Indrazneala de a spera – Barack Obama
2. The making of a legionnaire – Bill Parris
3. Raidul lui Hitler pentru eliberarea lui Mussolini – Greg Annussek (pe bookblog)

Stim ca suntem buni si ca vom reusi. Stim ca nu ne poate opri nimic si ca lumea e a noastra. Stim ca altii pot esua, dar noi nu. Stim ca va fi bine, indiferent ce se va intampla. Stim ca putem fi exceptionali. Stim ca oamenii merita o a doua sansa si ca noi avem puterea de a le-o acorda. Stim ca toti oamenii sunt fundamental buni. Si stim si ca noi suntem buni. Suntem atat de buni!

Stim pe naibii. Nu stim nimic. Incercam sa ne convingem ca stim cate ceva pentru a reusi sa supravietuim mental celui mai puternic razboi. Fiecare zi e o lupta cu noi. O lupta de a ne dovedi noua ca putem fi mai buni, o lupta in care ne justificam esecuri, complexe si slabiciuni, o lupta in care incercam, sub o forma sau alta, constient sau nu, sa micsoram distanta dintre ceea ce vad in noi cei care ne iubesc si ceea ce credem noi ca suntem.

Si, ca in orice tip de lupta, uneori castigam, alteori nu. Important este sa ne ridicam, sa ne stergem de praf, si sa incercam sa ne imaginam mai buni, sa ne imaginam mai sus, mai oameni.

De multe ori nu stim ca putem, insa avem nevoie sa credem ca putem. Si uneori, unii ar spune chiar intotdeauna, daca credem suficient de mult, cu suficienta tarie si punem suficienta pasiune, ne vom da seama intr-o zi ca increderea noastra oarba s-a transformat in altceva, ca noi am crescut intre timp si ca suntem atat de departe de cei care eram cu 3-4 ani in urma. Departe…si atat de buni.

Later edit: Si mai am o precizare de facut, pentru ca e posibil ca unii sa inteleaga un pic gresit articolul: Cred ca fiecare dintre noi a fost nevoit odata sa CREADA ca poate sa faca ceva, chiar daca nu avea de unde sa STIE sigur ca poate. Dupa ce depasim faza aia, fiecare dintre noi este o combinatie de lucrurile pe care STIE ca poate sa le faca si lucruri pe care are nevoie sa CREADA ca le va putea face la un moment dat.

Si cred ca e in regula sa fie asa, e absolut normal, uman si parte din procesul de a deveni mai bun decat esti, comparandu-te in primul rand cu tine.

*muzica: yann tiersen- l’apres midi

:) Aseara, bookblog.ro a castigat pentru al treilea an consecutiv la RoBlogFest, cel mai important concurs (anual) de bloguri din Romania. Am castigat locul 1 la categoria “Cel mai bun blog de cultura“. Ca si anul trecut, apreciem premiul fiindca “vine ca o recunoastere a muncii noastre si demonstreaza inca o data bla bla bla…”. Varianta scurta si directa: ne arata ca suntem pe drumul cel bun, ca ne facem bine treaba si ne motiveaza sa mergem inainte. Multumim :)

[de aici]

-undeva deasupra Pesterii Muierii -

M-am dus in vizita, nu sa ma urc pe munti, insa de acolo de sus se vedea asa:

***

La ora la care acest post se va (auto)publica, ar trebui sa fim deja castigatori la RoBlogFest 2009, la “Cel mai bun blog de cultura“. Nicio legatura cu poza. :)