Ai nevoie de o echipa pentru a reusi. Fiecare dintre noi are. Uneori, acea echipa e formata din doi oameni. Alteori, e nevoie de mai multi. Uitati-va la astea 5 minute, pastrati in minte echipa (sau echipele) din care faceti sau ati vrea sa faceti parte, si intrebati-va daca faceti tot ce puteti. Trebuie sa faceti tot ce puteti. Singuri, oricat de extraordinari am fi, suntem nimic. Dust and air.
Key phrase: “That’s a team, gentlemen. And either we heal now as a team or we will die as individuals.”
Unii oameni sunt singuri toata viata. Nu cred ca vreti sa faceti parte dintre ei. Si nu, nu depinde de ceilalti. Intotdeauna, dar intotdeauna, depinde de noi.
No Responses to “Dying as individuals”
Mentiuni pe Twitter
loading..
Parerea mea? Ca absolutizezi si nu e cazul. Sunt oameni cu care te dai cu capul de toti peretii sa faci echipa – daca ei nu vor si nu vor, nu o vei putea face. Si punct.
Raluca, particularizezi.
Nu am scris nicaieri ca trebuie sa faci echipa cu oricine. Spuneam doar ca fara o echipa (de orice fel), esti nimeni. Insa responsabilitatea alegerii echipei iti apartine in totalitate. Tu trebuie sa decizi. Daca nu decizi tu, va decide altcineva in locul tau.
raluca, si mie mi se pare ca echipa potrivita la momentul potrivit e foarte greu de gasit. dar greu nu inseamna imposibil.
andrei, chapeau.
Adevarat, Andrei
Probabil ca trebuie sa posezi acest spirit de echipa, fiindca eu cunosc oameni admirabili, insa solitari.
Gabi: admirabili, dar fericiti?
Hmmm, grea intrebare.
(dragi)
Habar n-am ce simt. Cred doar, ca asa functioneaza ei optim.
Eu m-as “ofili” si as “muri” fara ceilalti
Stii…functionarea optima tine mai degraba de eficienta. Fericirea nu stiu daca e neaparat corelata cu eficienta.
Din păcate nenoaşterea de engleză se simte în astfel de cazuri. Chiar îmi pare rău, trebuie să o învăţ neapărat, deşi îmi vine foarte greu.
Dar, pentru că ai postat asta, voi lua filmul şi mă voi uita la el. Any Given Sunday se numeşte pentru cei ce vor să-l vizioneze. Mulţumim, Andrei!
De acord cu tine, Andrei.
M-ai pus pe ganduri si nu stiu cum sa raspund corect despre fericirea sau nefericirea solitarilor. Eu nu-i “vad” fericiti; dar oare ei cum se vad ? sau mai corect, cum se simt ?
Gabi: Interesante intrebarile retorice, chiar, Andrei?
Dany: da, ia-l si uita-te. Gasesti tu si subtitrare, ca este baiat destept.
Gabi: pai asta si conteaza, cum se simt ei. Nu cum ni se pare noua ca sunt.
Tocmai mi-ai spulberat un mit
Lucian: sa risc sa intreb care?
Salut ..
E unul din “monologurile” lui Pacino unde nu stii la ce sa fii mai atent.. la ce spune, sau la cum ..
In alta ordine de idei, mai e o idee foarte pretioasa in ce spune el aici.. “it’s the guy that’s willing to die who’s gonna win that inch” …
Oare nu se poate spune “potrivire in context”, in loc de “apartenenta la o echipa”? Si ca sa reusesti, trebuie sa fii potrivit, in armonie/rezonanta cu mediul/contextul…
Eu cred totusi in forta individuala; desi intr-un mediu ostil cred ca inseamna risipa de energie.
Maverick: potrivit, armonie, rezonanta, context. mie imi suna a nevoie de adaptare (care nu e blamabila)
insa daca vedem adaptarea ca o necesitate doar intr-un context “ostil”, atunci forta individuala inseamna tot timpul risipa de energie. Corect?
Simti nevoia de adaptare cand insisti intr-un context
in care nu te potrivesti prea tare…
“Potrivire in context” nu poate inseamna adaptare fortata, dar nici mers cu cortul dintr-un context in altul…
Atunci cand intri intr-un sistem care nu se potriveste foarte bine cu tine, exista 3 variante:
1. te adaptezi la el, adica te schimbi astfel incat sa te potrivesti cu ce ai gasit acolo
2. schimbi sistemul astfel incat sa se potriveasca el cu tine (insa cu cat sistemul e mai complex, cu atat e mai greu pt un individ sa il schimbe de unul singur)
3. iesi din sistem, fiindca iti dai seama ca nu il poti schimba, si nici nu vrei sa te adaptezi tu la el.
Daca tinem cont de cele de mai sus, atunci adaptarea la un sistem (sau context) este in general vazuta ca o pierdere, ca un compromis.
Desigur, merg pe ideea asta doar de dragul continuarii discutiei, pastrand-o in plan teoretic. In practica, cred ca adaptarea este esenta progresului, a dezvoltarii.
Hehe de cand nu te-am mai carcotit…
Da, toti avem nevoie de oameni in jurul nostru, omul e un animal social. Nu putem trai fara un cuplu, o familie, o gasca de prieteni etc. Dar sa faci din toate astea – din orice asociere umana – “echipe” este o generalizare un pic exagerata, intr-adevar. Altfel, toate bune? Am ratat la mustata schimbul de carti din weekend…
Eros, sa spun ca ti-am simtit lipsa? Asta ar trebui sa fac?
In ceea ce priveste generalizarea un pic exagerata, nu cumva suntem prea rigizi cand vine vorba de a interpreta cuvinte?
Vrei sa iti dovedesc ca relatia dintre 2 persoane de sex opus poate fi considerata echipa, doar plecand de la ideea ca intotdeauna unul va incerca sa domine relatia si aceea ca ambii merg in aceasta formatie catre cel putin un obiectiv comun? De exemplu, sexul.
Hehe, nu e nevoie sa-mi simti lipsa, am eu grija sa te carcotesc din cand in cand :-p
Nu zice nimeni ca toate astea nu pot fi catalogate si ca echipe, din anumite puncte de vedere, zic doar ca uneori imi aduc aminte de vorba aia a lui Murphy: “cand ai un ciocan in mana, toate lucrurile din jur ti se par cuie”. In cazul tau, cuvintele cheie ar fi “marketing” si “echipa” (cele care te preocupa mai mult, cele la care-ti place sa revii des)
Eros: de acord cu tine. Dar nu toti avem cuvinte / concepte asupra carora ne face placere sa revenim des?
Absolut! Man, nu te criticam, te carcoteam
Iar eu nu era in defensiva, doar mimam interesul si exersam retorica. :p
Love Al Pacino and love the speech.Hope none of us will die as individuals.:)
Echipa e un sistem complex. Vii boboc intr-o echipa si echipa aia te ridica, te aduce la nivelul ei. In timp cresti in aceeasi echipa si ajungi tu sa o conduci(si nu cred ca e vorba doar de un caz ideal) si echipa aia te tine sus. E ceva profund intr-o echipa care se poate cobori la nivelul unui newbie si ridica la nivelul unui oldie si vorbesc de aceeasi echipa, aceeasi oameni, doar timpuri diferite.
da, buna observatie, cea cu flexibilitatea de care da dovada o echipa, flexibilitate pe care de multe ori indivizii nu o au.
Gabi,Andrei: linistiti…oamenii singuri se simt linistiti. De aia au ales singuratatea pentru ca, cel putin pentru o perioada, se face liniste si singurele momente cand iti lipseste compania cuiva e atunci cand ii vezi pe ceilalti impreuna… Te intrebi “oare cum ar fi?…”, dar iti revii si iti amintesti de ce ai ales sa fii singur. Si nu inseamna ca nu poti face echipa cu altcineva…inseamna ca alegi sa inchizi anumite portite pentru a avea timp sa faci pace cu tine…La unii oameni dureaza o viata, la unii o luna…
Nu cred ca exista un moment mai … dulce ca acela cand castigi si te bucuri impreuna cu echipa ta
e ceva sublim in momentele acelea cand te imbratisezi si te feliciti si toti sunt unul 
Pentru acele momente sus paharul!
Alessander: oamenii singuri poate sunt linistiti, dar eu as folosi mai degraba cuvantul tristi, lipsiti de privilegiul de a fi cu alti oameni, cu bune si rele dar cu bucuria de a darui … sau de a se darui …
Chestiunea cu adaptarea ca esenta a progresului. Te si adaptezi, dar si schimbi. Adica trebuie sa privesti lucrurile si din perspectiva sistemului – in schimbare din cauza indivizilor mai mult sau mai putin adaptati/ajustati.
si, iata, inca un articol cu comentarii de zece ori mai geniale decat articolul in sine. Well, despre asta e vorba, cam asta zic eu ca inseamna blogurile.
Anyway, am uitat să pun un “cu” la comentariul meu: “necunoaÅŸterea”, nu “nenoaÅŸterea” :-s
Maverick: …o fi
Alina: a fi cu ceilalti se dovedeste, in anumite momente ale vietii tale, a nu fi chiar un privilegiu si este foarte posibil sa nu ai ce darui sau ce impartasi…
Andrei,
bine ai punctat relatia de cuplu – competitiva.
Si uite asa…ala mare, celalalt “tare”…dar, cizmele cine le trage ? (aluzie la o vorba stramoseasca care se refera la faptul ca macar unul din cei doi trebuie sa se aplece…
alessander…
gabi: nu inteleg de ce e toata lumea trista…ziceam si eu ceva din experienta… oricum mi-a trecut sunt un “team men” din nou de ceva vreme… ziceam doar ca uneori singuratatea e un lucru bun si sunt unii care au nevoie sa fie singuri intreaga viata ca sa faca pace cu ei si cu lumea ce ii inconjoara, dar, de obicei, acestea sunt cazuri izolate in sensul ca prea putini raman singuri toata viata…
aaaa, stai ca era spirit de echipa…
Alessander,
nu stiu de ce eu una sunt atat de trista cand aud de solitari. Poate din cauza ca degustand aceasta stare, am ramas cu regretul clipelor de viata “netraite”.
Si nu-s in masura sa judec, e okay asa cum simti.
Scuze pt. cacofonie
nu cred ca am simtit vreodata ca nu traiesc…doar ca uneori am “gustat” din viata in felul meu si au fost si momente pe care nu le-as fi putut imparti cu restul lumii nici sa vreau.Nu regret insa nimic…vad acea etapa ca un pas normal spre ceea ce am ajuns astazi si daca asta a insemnat singuratate nu pot sa spun ca mi-as fi dorit altceva…
P.S. Andrei scuze ca am deviat de la post…
np
alessander,
exersam retorica si spun : si ce daca ?
E ceea ce simti. E okay
Cind esti intr-o echipa, te simti mai puternic, mai protejat, mai sigur.
Mai mindru, mai darnic, mai cald, mai uman.
Mitul spulberat e acela ca pot face totul de unul singur.