Am scris zilele astea despre faptul ca, desi necesara din punctul meu de vedere, mentalitatea nu este intotdeauna si suficienta pentru a reusi. Sau, mai exact, oamenii cu mentalitatea potrivita reusesc “la un moment dat“, insa daca vom merge si vom analiza acel moment, de vom da seama ca intre timp au acumulat si experienta necesara (si, probabil multe altele).
Intrebarea de la care am plecat initial a fost: ce anume face diferente intre doi oameni cu mentalitate de castigator? Nu e vorba neaparat de o competitie intre cei doi, insa e clar ca unii oameni reusesc sa faca mai multe in viata, iar altii mai putine (din ceea ce isi propun, evident. In niciun caz din ceea ce cred eu sau crede societatea ca ar trebui ei sa faca). Deci, ce anume face diferenta? Ar putea fi experienta si cunostintele, da. Insa hai sa presupunem pentru cateva momente ca si astea ar putea fi detinute in mod egal. Ce altceva face diferenta?
Si aici as fi vrut sa pot folosi o fraza de genul “m-am intrebat mult timp daca…”. Insa n-am cum, fiindca nu m-am intrebat mult timp si nici n-am dubii in privinta asta. E vorba de pasiune. De a face ceva nu doar cu mintea, ci si cu sufletul.
“in any fight it’s the guy who is willing to die who’s gonna win that inch. And i know if i’m gonna have any life anymore it’s because i am still willing to fight and die for that inch. Because, that’s what living is.”
Sau aici: “you’ve got to be smart to be no 1 in any business, but more importantly you have to play with your heart, with every fiber of your body. If you are lucky enough to find a man with a lot of head and a lot of heart, he is never gonna come off the field second.”
De aia nu-mi va fi niciodata teama de oamenii mai destepti ca mine. Fiindca a fi destept nu-i suficient.
Diferenta intre un om ce are doarmentalitatea necesara si unul ce are si mentalitatea si experienta pentru a face lucrurile sa se intample este foarte mare. Da, cineva care are mentalitatea necesara, la un moment dat va reusi, cred asta. Doar ca, de multe ori, viata poate fi privita ca o serie de competitii. Si oricat de mult ne-ar placea sa credem ca, de fapt, concuram doar cu noi, s-ar putea ca ignorandu-i pe ceilalti sa ne dam seama ca sansele ca visele noastre sa se indeplineasca s-au micsorat.
Daca avem nevoie de bani pentru a ne atinge un vis / un obiectiv, n-ar trebui sa ignoram faptul ca si altii s-ar putea sa aiba nevoie de fix aceiasi bani. Deci avem un concurent.
Daca avem nevoie de orice alt fel de resursa, de vreme ce majoritatea resurselor sunt limitate, e probabil ca si altii sa aiba nevoie de aceeasi resursa. Chiar si in ceea ce priveste timpul lucrurile stau la fel. Avem nevoie de timp pentru a realiza lucruri insa, aparent, si altii au nevoie de timp. Si nu de orice timp, ci de timpul nostru. Ne dau bani la schimb, ne dau dragoste, ne dau acceptare sociala, insa ne “consuma” timp. Uneori, alegem sa il investim, fiindca ceea ce primim la schimb inseamna mai mult pentru noi (vezi dragostea). Alteori, ni se pare ca nu avem de ales si trebuie sa luptam pentru acea resursa. Deci, iarasi, o competitie.
Asadar, cei care au mentalitatea necesara vor reusi “la un moment dat”. Insa fiindca viata poate fi vazuta ca o serie de competitii, vor exista momente cand doi oameni, ambii convinsi ca vor castiga, se vor trezi fata in fata. In momentul ala, probabil ca va castiga cel care are si cunostintele si experienta necesare.
“Pot sa stau uneori in fata unui copac cu ochii deschisi si sa-l si visez in acelasi timp. Si sa prefer sa-l visez.” – Nichita Stanescu
Nu sunt convins ca a visa cu ochii deschisi e gresit. Nu sunt convins nici macar ca realitatea majoritatii este preferabila unei nebunii personale. Ma intreb deseori daca nu cumva un om care crede ca este foarte bun are sanse mai mari decat unul care chiar este foarte bun.
Eu sunt absolut convins ca 99% din ce realizam in viata tine de mentalitate. Ca unii se nasc si sunt crescuti cu mentalitatea necesara si altii nu, e foarte adevarat. Ca unii au un set de trasaturi de personalitate care ii ajuta in timp sa se cizeleze pana cand ajung sa aiba mentalitatea necesara, iarasi e foarte posibil. Insa nu cred in noroc, nu cred in destin si, in principiu, cred ca depinde de fiecare dintre noi sa ajungem unde vrem (sau nu vrem) sa ajungem.
Intorcandu-ma la citatul din Nichita Stanescu, daca cineva are mentalitatea necesara pentru a castiga si ii lipsesc cunostintele sau experienta, le va acumula. Daca ii lipsesc trasaturi de personalitate, isi va da seama de asta si le va suplini cu altele. Daca ii lipsesc relatiile sau banii, si le va face sau va sti sa caute pe cineva care sa le poata face. Daca are mentalitatea necesara, la un moment dat va reusi.
1. “Iubirea de sine este un element foarte important, căci a ne iubi pe noi înÅŸine înseamnă a ne accepta aÅŸa cum suntem, cu calităţi, dar ÅŸi cu defecte; înseamnă a nu ne respinge atunci când am făcut o greÅŸeală, a ne simÅ£i bine cu noi înÅŸine, a ne respecta, a nu recurge la gesturi disperate în momentele în care ne dezamăgim pe noi înÅŸine ÅŸi a avea puterea de a ne reveni de fiecare dată când suferim un eÅŸec.” [dintr-un articol foarte bun, scris de Ines]
2. “Omul e mai maret cu cat incearca mai incapatanat imposibilul.†O, da. In asta cred. Ca ne suntem datori sa incercam macar imposibilul. [citatul e de aici]
3. “The greatest trick the Devil ever pulled was convincing the world he didn’t exist“. Un post misto despre pioni, regi si nebuni. Diferenta dintre aia care castiga si aia care pierd e ca primii au inteles ca sahul nu se joaca cu zarurile. Ceilalti incearca, fara succes, sa faca trecerea de la table.
4. O paralela interesanta intre manageri si lideri. Ambele roluri vin la pachet cu multe provocari. Insa totul devine cu adevarat interesant abia in momentul in care iti dai seama ca trebuie sa fii cate un pic din amandoua.
5. Toti avem probleme. Multe. Pentru fiecare problemele lui sunt cele mai importante din lume. E normal sa fie asa. Suntem egoisti si ne gandim la ceilalti doar daca problemele lor ne rezolva noua alte probleme intr-o anumita masura. Si totusi nu despre asta va scriu acum. Scriu despre un microb care infecteaza cele mai multe persoane. Se numeste “Hai sa-mi plang de mila†[post scris de Adrian Soare]
Zilele astea simt nevoia sa tac. Sa ascult si sa ma gandesc la lucruri. Ne grabim mult. Nu doar in plan profesional, ci in tot ceea ce facem. Suntem indemnati din toate partile uneori cu brutalitate, alteori subtil, sa acceleram.
De ce? Pentru a obtine mai mult. Mai multi bani, mai multi prieteni, mai multa libertate, mai multa dragoste si, in principiu, tot ce ne-ar putea conduce la un moment dat catre propria fericire. Fiindca in privinta asta suntem toti la fel. Pana si psihopatii sau criminalii vor sa fie fericiti. Au propria definitie a fericirii, e bolnava, insa esenta e aceeasi.
Acceleram, deci, pentru a obtine mijloacele care credem ca ne-ar ajuta sa fim fericiti, indiferent cum ne definim (sau ne este definita de altii) fericirea. E asa numitul “E-factor” sau “Expediency Factor” care spune ca “people continually strive to get the things they want the fastest and easiest way possible with little or no concern with the secondary consequences of their behaviors.†(Tracy)
Dar daca “the easiest way possible” nu e sa ne grabim? Daca am putea sa fim mai fericiti incetinind?
Zilele astea ascult mai mult, incerc sa gandesc mai lent, sa mananc mai incet si sa ma grabesc mai rar. Merg pe jos catre intalniri, ma opresc mai des in parcuri sa citesc, beau ceaiul negru dimineata in jumatate de ora si ma gandesc mai mult la fiecare gest pe care tocmai l-am facut. E relaxant, odihnitor. Si e un mod simplu de a fi, genul de simplitate pe care multi dintre noi am uitat-o si de care ne aducem aminte, uneori, in situatii exceptionale sau deloc.
Nu doar ceilalti ne eticheteaza, de multe ori ne etichetam singuri, de buna voie si nesiliti de nimeni. Cand eticheta ne-o pun altii, spunem ca ne judeca. Cand ne-o aplicam noi, ii zicem personal branding. Asta suna bine. Si daca nu stim marketing, tot suna bine.
Fiindca oricat de putin marketing am sti, ne dam seama rapid ca etichetele de pe borcane sunt puse cu scopul de a creste sansele ca acel borcan sa se vanda. Nimeni nu cumpara un borcan fara eticheta, plin cu o “substanta” maro-portocalie de consistenta incerta. Insa daca pe borcan scrie “gem de prune” sau “dulceata de portocale”, s-ar putea ca unii sa dea banii. Atata lucru stim si noi. Asa ca, evident, ne atasam etichete care spun ceva despre noi. De cele mai multe ori, ceva pozitiv.
Cam astea erau lucrurile la care ma gandeam zilele trecute si care m-au dus la intrebarea: eu ce etichete mi-am atasat? Si, mai ales, ce importanta au aceste etichete pe care ni le punem singuri?
Un exemplu bun este cuvantul “antreprenor”. E o eticheta de care sunt foarte mandru si pe care n-as da-o niciodata pe una de “CEO”, “manager” sau “specialist in marketing”. Intrebarea este de ce? M-am gandit mult la asta. Cred ca imi place atat de mult fiindca spre deosebire de alte etichete, spune mai multe despre mine. Cel putin pentru mine, a fi antreprenor inseamna mult mai mult decat a avea proiecte/firme pe care le-ai pornit si pe care le conduci. Inseamna mai mult chiar decat a fi independent. Odata cu eticheta vin o serie de atribute si, mai ales, o anumita mentalitate.
Pachetul de atribute este intotdeauna, dar intotdeauna, cu plusuri si minusuri. Totusi, daca e un lucru care mi se pare esential si de nesuplinit in antreprenoriat, acela e “mentalitatea”. Recunosc un antreprenor sau un potential antreprenor din primele 3 fraze pe care le spune, din modul in care intra intr-o camera sau din sclipirea aia din ochi pe care oamenii de HR cu experienta o stiu atat de bine. Si sunt convins ca nu sunt singurul care ii recunoaste atat de usor.
Poti sa ai bani, poti sa fii un manager de succes, poti sa fi avut multe reusite in viata si totusi sa nu ai exact acel set esential de pattern-uri mentale care sa te califice in ochii tai pentru a fi antreprenor. Si am zis “in ochii tai” fiindca restul chiar nu conteaza! Nu e relevant daca ceilalti te vad ca fiind antreprenor sau nu, nici macar atunci cand ceilalti sunt colegii tai, oameni cu care incerci sa construiesti lucruri. Sigur, ar fi placut sa te vada asa, ar fi un boost al propriului ego, fiindca e exact eticheta pe care ti-ar placea sa o ai si in ochii altora, nu doar in ochii tai. Dar daca nu se intampla, nu este atat de grav. Pentru ei trebuie sa ai alte atribute, sunt altele de care le pasa mai mult.
Important este sa o stii tu. Si poate ca de asta ne si etichetam uneori. Nu pentru ca vrem ca altii sa stie, ci ca sa ne asiguram ca noi nu uitam.
Pentru oamenii care se antreneaza constant sa fie mai buni, a recunoaste ca nu sunt perfecti se poate dovedi un lucru destul de greu. Evident, ei stiu ca sunt departe de perfectiune, altfel nici n-ar mai vorbi despre evolutie sau dezvoltare personala. Dar una e sa o stii tu si alta e sa o strigi in gura mare. E o dovada de maturitate sa te accepti asa cum esti iar unii, asa cum bine stim, nu se maturizeaza niciodata.
Majoritatea ne camuflam defectele. Iar cele de ordin psihic sunt cele mai greu de ascuns. Intr-adevar, toti avem frustrari, toti avem complexe, toti suntem departe de perfectiune, toti avem probleme mai mici sau mai mari de ego (chiar daca unii nu ne dam seama). E important sa ne identificam punctele slabe si sa le constientizam constant. Pe unele, cum sunt cele care tin de ego, putem decide sa le lasam neschimbate fiindca vin la pachet si cu un set de avantaje si, overall, e un defect pe care merita sa il avem.
Pe altele decidem sa le schimbam. Si daca chiar credem ca se poate, mai devreme sau mai tarziu reusim. Sigur, atunci cand schimbarea se produce mai degraba mai tarziu decat mai devreme, suntem judecati si etichetati. In acelasi spirit al lucrurilor facute pana la jumatate, de multe ori, oamenilor nu le pasa ca ai evoluat mult, ca de ani de zile devii mai bun, ca iti stii defectele si ca lucrezi la ele. Ei vad doar ca inca le ai.
Si atunci poti alege sa renunti si sa te iei la tranta cu lumea sau sa iti demonstrezi tie (a cata oara?) ca esti cel mai bun si sa consideri ca fiecare sut, fiecare moment neplacut, fiecare om care a atentat (voit sau din incompetenta) la increderea pe care o ai in tine, e doar o caramida pusa la temelia a ceea ce vei fi peste cativa ani. Cand stii unde mergi, cand stii ce poti, cand ai imaginea de ansamblu, caramizile par sa se potriveasca perfect si se aseaza singure.
Inca nu m-am hotarat care e mai curajos: cel care, fiind atacat, are totusi curajul sa spuna “eu sunt perfect” (desi stie ca nu-i), sau cel care gaseste puterea sa recunoasca, poate usor soptit: “sunt om”.
1. Vineri 13 februarie, ora 19:00, in Club A se produce o editie speciala a BookTalks. Cu Ion Barbu, caricaturistul (si multe altele). Intrarea e libera si sunteti invitatii bookblog. De fapt, si eu tot invitatul bookblog sunt, fiindca e prima editie in care vin ca spectator. Bine, probabil ca o sa imi mai dau eu cu parerea, ca nu ma pot abtine, dar vom sta la aceeasi coada la intrare. :) Cat timp va ganditi daca sa veniti sau nu, documentati-va rapid aici:
4.“Trăim într-o lume a imaginilor, o lume a aparenÅ£elor. HaideÅ£i însă să învăţăm să spunem asta cu zâmbetul pe buze, fără lamentări inutile. Atunci marketingul nostru va avea success, abia atunci vom reuÅŸi să ne impunem. Pentru că oamenii, mai ales în aceste zile, au nevoie de iluzii, au nevoie de sentimente pozitive.” [articol complet]
Sunt destui antreprenori care imi citesc blogul. Daca ar fi sa dati un singur sfat cuiva care acum porneste la drum, care ar fi acel sfat? Spuneti-l intr-o fraza, cel mai important!
“ÃŽn urmă cu o lună, am citit pe bookblog.ro un fragment din furiosul articol Marketingul cultural, sau cum să ajungem din nou la public, publicat de Petre FlueraÅŸu pe basicmarketing.ro. ÃŽi admir verva lui FlueraÅŸu ÅŸi sunt ferm convins că dacă ar exista la noi mai mulÅ£i care să aibă tonusul d-sale, peisajul cultural românesc nu ar părea atât de deÅŸertificat. Din păcate, admiraÅ£ia mea pentru D-sa se opreÅŸte aici, întrucât în privinÅ£a conÅ£inutului articolului respectiv ne separăm radical. De altfel, părerea mea personală despre Petre FlueraÅŸu prea puÅ£in contează în acest caz; rândurile de mai jos nu sunt o replică directă la adresa autorului, ci o critică unui set de idei foarte moderne pe care FlueraÅŸu doar le-a asimilat ÅŸi sintetizat în articol – idei al căror nucleu este presupoziÅ£ia că ar exista un meci de disputat între cultură ÅŸi marketing, meci din care ultimul iese învingător cu ajutorul arbitrului (adică sistemul economic, cerinÅ£ele pieÅ£ei, publicul care, ah, cere ÅŸi iar cere).
TotuÅŸi, înainte de a trece la discutarea fără ură ÅŸi părtinire a ideilor foarte moderne, mă văd nevoit să ridic niÅŸte semne mari de întrebare asupra unor afirmaÅ£ii din articol. De exemplu, nu îl înÅ£eleg pe Petre FlueraÅŸu când aplică submorala economică de azi pentru vremea de ieri – “marii artiÅŸti ai RenaÅŸterii au pictat, au scris ÅŸi au sculptat pentru bani”. Va fi suficient poate să spunem că Michelangelo (aviz “culturii de masă”! – a nu se confunda cu Å£estoasa ninja omonimă!) întrebat la un moment dat de ce ciopleÈ™te cu migală È™i partea nevăzută a statuilor sale – procedeu, evident, costisitor, nerentabil în viziunea pragmatică a vremurilor noastre – ar fi răspuns: “Dacă le vede vreun înger?”.” [ continuarea pe bookblog ]
