Andrei Roșca

bookblog.ro – doi ani si jumatate(*repostat)

1. Ce este bookblog?
2. Cele 52 de aparitii in presa ale bookblog.ro (fara aparitiile saptamanale in Business Standard)

Tocmai am terminat de citit o carte misto. Nu e genul de carte care place oricui, insa pe mine m-a impresionat. Nu ma apuc acum de recenzii, insa vreau sa scriu despre ce e vorba pentru a putea plasa citatul de la sfarsit intr-un context.

Se cheama “We die alone” si este povestea reala a unui luptator de commando in cel de-al Doilea Razboi Mondial. Jan Baalsrud (de origine norvegiana) ajunge in timpul razboiului sa lupte in “Compania norvegiana Linge“, o forta speciala a Aliatilor care avea ca principal obiectiv efectuarea de operatiuni de sabotaj in Norvegia, ocupata de nemti.

In ’41, o echipa de 4 astfel de soldati din compania Linge sunt trimisi sa debarce in Norvegia, cu misiunea de a antrena pe cativa dintre satenii ce faceau parte din miscarea de rezistenta norvegiana si a aduna date despre apararea germana. Sunt tradati, prinsi de nemti imediat dupa debarcare, iar 3 dintre cei 4 commando, impreuna cu echipajul barcii care trebuia sa ii debarce sunt prinsi sau omorati.

Singurul care scapa e Jan Baalsrud. Cartea este despre modul in care el reuseste sa se refugieze in Elvetia, desi este in permanenta urmarit de nemti, despre satele prin care trece in fuga sa, si modul in care este ajutat de oamenii din rezistenta. Ca sa ajung la subiectul post-ului, pentru mine a fost aproape incredibil sa citesc prin ce poate trece un om. Pierdut in muntii Norvegiei, luat de avalansa, ingropat in zapada timp de aproape 2 saptamani, trecut pe skiuri prin mijlocul unei garnizoane nemtesti, toate astea facute cu increderea ca va reusi.

Si, dupa 3 luni, a reusit. Insa a fost trecut din Norvegia in Elvetia legat de o sanie, cu picioarele degerate, cu cangrena, dupa ce ajunsese la jumatatea greutatii pe care o avea atunci cand a inceput misiunea. Spre sfarsitul cartii, povesteste cum intr-o ascunzatoare facuta in zapada, unde era tinut ascuns de niste norvegieni, chiar langa un sat ocupat de nemti, a decis sa se “opereze” singur, in speranta ca isi va putea salva picioarele.

Despre cata forta trebuie sa ai ca sa iti sectionezi singur 9 din cele 10 degete de la picioare, poate vorbim alta data; acum as vrea sa dau un citat cu lucrurile care ii treceau lui Jan prin cap atunci, dupa 2 saptamani in care a stat intins pe spate, pe o sanie, acoperit de zapada, singur, doar cu cateva rezerve de mancare pe care abia le putea duce la gura din cauza spatiului prea mic, fara sa se poata ridica de pe acea sanie, bolnav, dupa 3 luni de fuga prin zapada si noroi, cand inca mai spera ca va reusi sa scape cu viata.

“Sometimes, in those solitary days, he still had the strength of mind to laugh at the contrast between himself as he used to be and his present state of elementary existence. There was a certain kind of humour in the thought that he had once taken some pride in his appearence, chosen ties as if they were important, pressed his trousers, kept his hair cut, and even manicured his nails. Grubbing about in the snow for a crust of bread, reminded him of a time he had had to complain in an Oslo restaurant because there was coffee stain on the tablecloth, and of how apologetic the waiter had been when he changed it for a clean one. It had seemed important.[...]

But, luckily, what had happened to him in the last few weeks had changed him, and he did not mind his dirt. It had changed him more fundamentally than merely by making him dirty and ill and emaciated and crippling his legs. He knew already that if he lived through it all, he would never be the same person again. He would have lost his feet, he supposed, but he would have grown in experience.

He felt he would never dare to be impatient again, that he would always be placid and tolerant, and that none of the irritations of civilised life would have the power to annoy him anymore. Travel broadens the mind, he thought, and laughed out loud because the plateau was so damnably silent.”

Am intrat in “lumea culturala” din Romania fara sa imi doresc asta foarte tare. Si cand zic ca am intrat, nu vreau sa sugerez ca as face parte din ea, fiindca nu fac. Prin “am intrat” vreau sa spun, de fapt, ca am inceput sa iau contact din ce in ce mai des, voit sau nu, cu personaje care sunt declarate sau auto-declarate ca facand parte din aceasta lume: un scriitor, un poet, un critic literar, un director de editura, un jurnalist care scrie despre carti etc.

Odata cu cresterea bookblog, am inceput sa semnez contracte de publicitate cu edituri, sa primesc din ce in ce mai des newsletter-uri despre lansari de carte si, mai ales, sa stau foarte mult de vorba cu oameni din edituri, jurnalisti si, uneori, scriitori si poeti. Dupa doi ani si jumatate, am ajuns in punctul in care pot spune ca am o imagine destul de clara atat despre industria de carte din Romania, cat si despre multele bisericute formate.

Stiu multe despre toate lucrurile astea, iar asta are si parti bune si mai putin bune. Cele bune sunt chestii de genul:
- in curand libraria Z nu va mai fi monopol
- stiu ce se construieste in pasaj la universitate
- date legate de momentul in care un site cu nume de fluviu va veni in Romania
- un (mare) lant de librarii de la noi (or fi si multe) se gandeste serios sa vanda iar alte 3 lanturi din afara tocmai intra pe piata
- editura X (mare) isi plateste atat de prost oamenii incat ei pleaca in grup, in timp ce editura Y (mica) ofera salarii de 4-5 ori mai mari decat media pietei etc

Si tot asa. Sunt informatii care tin de industrie, imi place sa le stiu, ma ajuta. Dar nu despre chestiile bune voiam eu sa scriu azi, ci despre cele proaste. Mai exact, despre una singura, cea legata de bani.

Editurile sunt societati comerciale, de cele mai multe ori SRL-uri. Acolo e alta poveste, fiindca o societate comerciala are un obiectiv principal declarat: sa faca profit. Ca multi au ales domeniul fiindca le plac cartile, ca unii mai vor si sa schimbe lucruri in bine, de acord. Totusi, sunt societati comerciale. Si din acest motiv, eu le iert toate Feng-shui-urile, self-help-urile expirate si romanele cu femei dezbracate pe coperta. E marketing si, de multe ori, astea sunt cartile care permit editurii sa poata scoate din cand in cand si carti foarte bune. Fara ele (si fara manualele scolare), multe edituri ar fi moarte.

Partea proasta este ca, daca editurile se descurca, nu acelasi lucru se poate spune despre cei care creeaza operele. Daca scriitorii n-ar sti sa se vanda (a se citi “sa isi vanda operele”), n-ar fi o problema atat de mare. In fond, treaba lor este sa scrie bine, altii ar trebui sa se priceapa la vandut. Problema reala este ca ei nu vor sa castige bani. Repet: nu vor sa castige bani. Exista o rusine cronica, o teama de a castiga bani din ceea ce scrii. Bineinteles, generalizez. Slava Domnului, exista si exceptii.

Eu vad lucrurile in felul urmator: atunci cand esti foarte bun la ceva, atunci cand ceea ce faci tu ajuta pe altii, ai dreptul sa castigi bani. Exista o teorie tampita (poate ramasa din vremea comunistilor, habar n-am) ca a face bani si a face ceea ce iti doresti sa faci sunt activitati incompatibile. A face bani dintr-o pasiune este de neimaginat, a munci la ceva ce iti place si a lua bani din asta e rusinos. Comercialul manjeste arta. Actul de creatie e bruiat de existenta bunastarii materiale. Scriitorii vor incepe sa castige bani din ceea ce fac atunci cand vor intelege ca merita mai mult. Niciun dubiu ca asa cum exista ego-uri supradimensionate, exista si lupte crancene duse pentru idealuri de doi bani. Deci de luptat pot lupta. Doar ca nu sunt convins ca au idee cu cine, cum si pentru ce.

Si apropo de arta si artisti, stiati ca Rembrandt mergea prin tara si isi cumpara propriile tablouri pentru a isi creste cota? Le supralicita. “Pai ce, ala mai era artist, daca voia bani?”

ps: ca sa anticipez o intrebare (si nu numai de asta), din datele pe care le am eu, bookblog.ro ofera cei mai multi bani per articol (in cazul de fata recenzie) dintre toate site-urile/revistele culturale din Romania. Ba chiar mai mult decat dublu, din nou, din datele pe care le am eu. Si va garantez ca nimeni de la bookblog nu face chestia asta pentru bani.

Post generat de:
1. http://adrian.filozofie.ro/chestii-culturale-jenante/
2. http://www.rocultura.ro/?p=717
3. si de un gust amar.

Vision of the First Americans – Edward S. Curtis
Hardcover: 256 pages
Product Dimensions: 42.6 x 30.2 x 3 cm :D

- oamenii astia nu au magazine! Daca cu haine am mai vazut cateva, cu greu am gasit un loc din care sa cumparam o sticla de suc si un iaurt. Am vazut un singur mini-market iar ala era inchis si am auzit zvonuri despre un Penny Market, insa nu l-am vazut. Nu vreti sa stiti ce fete faceau oamenii cand ii intrebam de un “mini-market”. Vreo doi ne-au trimis spre piata. Nu ca piata am fi reusit sa o gasim. :)

- foarte multi straini; unguri, nemti, cativa englezi; era de asteptat

- sta prost la capitolul suveniruri; eu as fi dat niste bani daca as fi avut pe ce

- de mancat se mananca bine si relativ ieftin (bine, mi-au si fost recomandate niste restaurante inainte – thanks!)

- putine wireless-uri, insa unde am stat am avut si a fost suficient pentru jumatate de ora pe zi, cat mi-a trebuit mie

- bat clopotele in orasul asta mai ceva decat claxoneaza masinile in Bucuresti. La 12 fara 10 minute, la 12 si 7, la 12:42 si tot asa, toata ziua. Explicatia pare sa fie ca pe langa turnul cu ceas (in care clopotul bate la ora fixa), exista in Sighisoara vreo 4-5 religii diferite, fiecare cu biserica / bisericile lui. De exemplu, intr-un dintre zile a batut clopotul unei biserici din jumatate in jumatate de ora, de pe la 6 dimineata pana cand nu l-am mai auzit. Motivul: murise cineva.

- orasul e dragut, cetatea e bestiala; adica am avut ce vedea, insa am si urcat pe toate scarile si dealurile posibile, am intrat pe toate portile care nu aveau lacat si ne-am plimbat si prin alte parti decat “zona turistica”. Oricum, mi-a placut, a meritat.

- Sighisoara e un oras mic, un fel de sectorul 2 din Bucuresti. Iar pentru un oras atat de mic, cu atat de putine magazine, are incredibil de multe frizerii. :)

- mai toate magazinele se inchid la ora 17:00. Si daca cu magazinele mai e cum e, muzeele si restul obiectivelor turistice se inchid si ele la 18. Ba chiar am auzit zvonuri (neverificate insa) ca in weekend ar fi inchise mai toate. Hellooo?!! Eu de cativa ani imi iau mini-concedii in timpul saptamanii, insa oamenii responsabili, care au serviciu, angajator si carte de munca de obicei fix in weekend se gandesc sa faca pe turistii

- am vizitat asa: Turnul cu ceas, Camera de tortura, Muzeul de arme medievale (super-tare!), cimitirul si am vazut mai toate turnurile (in care insa nu se prea putea intra) + MULTE strazi, stradute si scari. :)

Plec vreo 2-3 zile din Bucuresti. Ma duc sa vad Sighisoara. Ceva recomandari? E cineva de pe acolo?

A. De pe data de 7 septembrie, cu doua orase noi, Londra si Alba-Iulia si cu alte 4 orase pe lista de asteptare. In Bucuresti are loc duminica asta, de la ora 15:00, in barul Lucky13. Invitati sunt Marian Coman si Jean-Lorin Sterian. Aveti toate detaliile pe SchimbdeCarti.ro.

B. Iar pentru cei care isi imaginau ca a organiza Schimb de Carti este usor, sa va dau un exemplu de problema cum voi n-ati prins niciodata, indiferent ce evenimente ati organizat. :) La Mihnea, in Bangkok, primul ministru thailandez a declarat stare de urgenta si intalnirile publice de mai mult de 5 persoane sunt deocamdata ilegale. :)

C. Ah, da. Si tocmai au trecut 2 ani si jumatate de bookblog asa ca am pus cateva cuvinte intr-un filmulet scurt.

bookblog.ro – doi ani si jumatate