Andrei Roșca

Contul firmei mele este deschis la BCR. La o agentie BCR, nu conteaza la care. Ideea e ca aceasta agentie e impartita in doua: persoane fizice si persoane juridice. Sedii lipite unul de altul, dar cu intrari diferite. La persoane juridice unde ma duc eu exista doi bodyguarzi. Nu stiu exact daca lucreaza in schimburi sau se plimba dintr-o parte in alta, insa cert e ca sunt doi. Sau erau doi.

Unul e un retardat care vorbeste singur si nu baga pe nimeni in seama. Poti sa il intrebi orice, poti sa saluti, el n-are treaba, e in lumea lui. Al doilea era un tip ceva mai in varsta. Nu vorbea el prea mult, dar era de treaba, mai schimbam 2-3 cuvinte uneori, cat timp asteptam sa se miste casiera mai cu entuziasm, ca de talent nu putea fi vorba.

Tipul era decent. Zic “era” fiindca astazi nu l-am mai gasit acolo. In locul lui venise un altul. Intotdeauna m-am intrebat cum si cand isi pierd astia naivitatea aia care denota omenie, cum se auto-handicapeaza, cum isi sinucid bunul-simt. Mi-am imaginat ca si ei, chiar si ei, atunci cand vin in prima zi la un nou loc de munca incearca sa impresioneze. Cred ca toti simtim nevoia asta de a ne arata, macar noua daca nu altora, ca ne facem treaba. Pe banii aia de rahat cu care suntem platiti, vrem sa demonstram ca am merita mai mult. E entuziasmul primelor zile la noul loc de munca, perioada de dinainte ca ceilalti sa vina si sa iti redeseneze realitatea.

Ziceam ca intotdeauna m-am intrebat cand si cum se intampla toate astea. Azi era prima lui zi acolo iar cand am ajuns era o coada incredibila. Am scris repede un OP, mi-am scos cartea si m-am asezat la coada, cu cartea in mana. A durat cam 20-30 de minute iar in timpul asta am stat exact langa paznicul nou deci, si daca n-as fi vrut, tot as fi asistat la scenele care au urmat. Dar am vrut.

Termina primul client, se indreapta catre iesire. Cand ajunge in dreptul usii, paznicul ii zice “O zi cat mai placuta, va doresc”. Tare, nu? Ce zice clientul? Se uita la el, tace, si iese. 5 minute mai tarziu, o baba termina si ea. Ajunge in dreptul usii si paznicul zice iar “Va doresc o zi cat mai placuta”. Baba nu schiteaza nimic, parca nici n-a auzit. Dupa ea, la cateva minute, un tip de vreo 25 de ani. Era cam suparat, nu ii intrasera nu-stiu-ce bani. Paznicul ii zice “O zi cat mai placuta!” Tipul ii raspunde fara chef: “bine”. Scena se mai repete de doua ori, niciunul (da’ niciunul, frate!) nu ii raspunde paznicului.

Vine randul meu, intru in biroul in care angajatele BCR plimbau niste foi de la una la alta, depun OP-ul, ies. Ajung in dreptul usii, incetinesc, ma uit la paznic, zambesc si ii zic “buna ziua”. Paznicul se uita la mine o fractiune de secunda, dupa care intoarce capul fara sa zica nimic. Ma opresc si ma uit la el, ma gandesc ca n-a fost atent. Dar fusese, ma auzise. Pur si simplu n-a mai avut chef sa raspunda.

Il rezolvasera si pe el. Cinci-sase oameni de rahat au rezolvat problema paznicului prea politicos. L-au pus la colt. Na! Alta data sa mai faci pe simpaticul cu noi!

M-am gandit mult la asta azi. Si m-am intrebat cati bodyguarzi oi fi injurat si eu pe nedrept. Eu ii injur ca sunt nesimtiti si nu saluta sau ca raspund plictisiti aruncand un “nu stiu” la orice intrebare pe care le-o pui. Ii injur fiindca sunt prost-crescuti, nesimtiti. Si daca nu-s? Daca unii dintre ei chiar nu sunt prost crescuti? Daca i-a dresat si pe ei societatea? Un “bon sauvage” extins, poate? Poate ca, de fapt, injuram niste oameni nu lipsiti de bun-simt, ci deziluzionati, dezamagiti de semenii lor.

Vrem sa fim draguti cu cei din jur, pe de-o parte fiindca ne face sa ne simtim bine si pe de alta parte fiindca vrem sa ne facem placuti de ceilalti. Dar daca ceilalti ne ignora, ambele motive ne sunt negate. Ne simtim ca niste papagali care nu au inteles regulile jocului si saluta ca prostii necunoscuti si simtim ca ceilalti nu numai ca nu ne plac, dar nici nu par sa fie deschisi sa ne placa. Si atunci? Atunci, evident, ceilalti au dreptate si noi suntem ciudatii. Nu de alta, dar par fericiti, nu?

Nu. De fapt, nu.

Super copy, de la Barska.

Sursa si inca un print, aici.

“I have often wondered how it is that every man loves himself more than all the rest of men, but yet sets less value on his own opinions of himself than on the opinions of others.” – Marcus Aurelius

Si eu ma tot intreb. Cred ca avem nevoie de mai multi oameni convinsi ca au dreptate. Da, acum imi veti spune ca am ajunge in extrema cealalata, a oamenilor care se cred mai destepti decat sunt si care nu accepta pareri din partea altora. Posibil, dar eu prefer oamenii care au impresia ca au mereu dreptate celor ce sunt convinsi intotdeauna ca n-au. Ca de obicei, ideal ar fi sa ne situam undeva la mijloc, sa fim moderati.

Dar v-ati gandit vreodata cum ar fi sa nu se poata? Bineinteles, noi avem impresia ca se poate, dar cum ar fi sa nu se? Daca nu ar exista cai de mijloc, daca nu ar exista solutii de compromis, daca lumea n-ar fi facuta din “shades of grey”, ci doar din alb si negru? Daca am putea fi ori exagerat de modesti, ori exagerat de laudarosi? Daca ar trebui sa alegem intre a fi foarte proactivi sau foarte pasivi? Atat de intelegatori incat lumea sa ne ia de fraieri sau deloc? Excesiv de flexibili sau excesiv de rigizi? Sensibili pana la a ne da lacrimile cand vedem rasaritul sau duri pana la a privi oameni care mor si a nu ne pasa? Daca ar trebui sa alegem, am sti ce?

A ne indragosti iremediabil de o persoana, sau a nu ne indragosti niciodata? A ne entuziasma naiv la fiecare idee care ne trece prin cap si a fi dezamagiti sau a nu fi capabili sa ne entuziasmam niciodata? A crede tot ce ni se spune, sau a suspecta fiecare lucru, oricat de marunt? A crede prea mult in oameni sau a nu sti sa oferim incredere deloc? A intelege prea multe lucruri pentru a mai putea dormi bine noaptea sau a intelege prea putine? A ne gandi toata noaptea la una dintre intrebarile astea sau a ne convinge in 3 secunde ca, de fapt, nici nu le-am citit?

Care aveti bloguri tematice, dati-mi si mie un semn in comentarii, va rog. Pe majoritatea le stiu dar poate imi scapa vreunul. Va povestesc eu dup-aia de ce. :)

[citeste partea I aici]

Esti antrenat sa ce?

Practic, prin toate programele astea de dezvoltare personala si profesionala gratuite ei te antreneaza. Ei vor ca tu sa reusesti, fiindca asta ar insemna ca si ei ar reusi. Esti antrenat pentru patru chestii mari si late:

1. Sa vinzi! Esti invatat de la telemarketing la vanzari directe. Insa stilul promovat de ei este unul destul de agresiv. In Romania e chiar mai agresiv decat in afara, fiindca romanii vor intotdeauna scurtaturi, vor sa fenteze sistemul.
2. Sa convingi alti oameni sa intre in sistem, sub tine.
3. Sa antrenezi la randul tau acei oameni si sa ii faci sa repete procesul pentru a creste reteaua.
4. Esti antrenat sa crezi. Constant! Sa vrei sa ajungi la diversele niveluri, sa crezi in tine dar, mai ales, sa crezi ca afacerea functioneaza. Au un sistem motivational incredibil, de la revista interna in care publica lunar topuri cu ultimele persoane care au mai avansat cate un nivel, pana la relatiile interpersonale care se creeaza intre tine si “mentor” si seminariile de la care iesi setat sa te straduiesti mai mult.

Practic, vorbim despre o companie care antreneaza in masa oameni de vanzari. Fiecare membru devine un agent de vanzari mai bine sau mai prost antrenat, in functie de cat de mult se straduieste si cat de bune sunt calitatile sale native in acest domeniu. De retinut insa!!! Ei te antreneaza ca sa reusesti in afacerea lor. Toate cartile, toate materialele se aplica in primul rand afacerii lor.

Cum reusesc sa ofere acele comisioane?

Simplu! In primul rand, produsele lor sunt premium. Adica sunt peste medie dpdv calitativ, dar si dpdv al preturilor tot peste medie sunt. In al doilea rand, Multi-Level-Marketingul presupune exact eliminarea unor intermediari sau, daca vreti, inlocuirea lor cu a altora. Astfel, fiindca produsele lor nu se comercializeaza in magazine (nu ai voie sa faci asta), ei isi permit ca adaosul pe care producatorii obisnuiti il dau distribuitorilor sa il dea membrilor Amway. Iar asta se face dupa o formula care asigura ca ei obtin intotdeauna pretul de vanzare pe care il doreau, motivandu-si in acelasi timp membrii.

Concluzia mea

Acum vreo patru ani am ajuns si eu in Amway. Spre deosebire de destul de multi oameni, eu n-am fost “pacalit” sa intru in sistem. Adica nu mi-a turuit nimeni “placa” cu afacerea vietii mele si cu faptul ca voi ajunge milionar. Mi s-a explicat exact sistemul (chestie care nu e deloc recomandata de ei, ei te incurajeaza sa mergi pe “retelele” lor), mi s-a parut interesant si am hotarat sa intru. Am stat in Amway cam un an de zile, am vandut niste produse, am cumparat pentru mine altele. Am castigat niste bani, nu multi. Suficienti insa ca sa imi dau seama ca sistemul functioneaza. Am trecut prin toate fazele lor de training, am pus intrebari unor oameni din afara despre cat de legal e sistemul, apoi am studiat totul din interior cat de mult am putut. Complexitatea si modul de functionare al sistemului sunt incredibile. Aproape perfecte.

Acolo am invatat bazele telemarketingului, acolo am invatat sa accept un refuz, acolo am facut primele tentative de vanzari directe. Si a fost al naibii de greu. Mare parte din ce am invatat acolo nu mai aplic astazi fiindca sistemul lor de vanzari este foarte apropiat de cel al firmelor de asigurari, foarte agresiv, iar mie imi displace modelul. Insa experienta mi-a folosit mai tarziu. Am inteles, de fapt, un lucru pe care multi il banuiesc dar pe care putini il stiu cu adevarat. Si anume ce inseamna sa fii om de vanzari, ca nu toata lumea poate face asta si ca e probabil una dintre cele mai dure meserii din lume.

Printre altele, l-am descoperit pe Robert Kiyosaki. Cartile sale sunt recomandate de Amway. Kiyosaki a avut un rol destul de important in dezvoltarea mea, mai ales in ceea ce priveste managementul. Mi-a dat o directie. Si stiu multe persoane care si-au inceput educatia financiara cu Kiyosaki, ba chiar sunt convins ca le pot recunoaste din primele 2-3 fraze atunci cand vorbim despre bani. La un moment dat, Kiyosaki nu mi s-a mai parut suficient. Nici macar nu sunt de acord cu tot ce predica el, mi se pare ca greseste in multe locuri. Stiu insa oameni care il idolatrizeaza.

Si aici apare, din punctul meu de vedere, principala problema pe care o are Amway. In functie de personalitatea pe care o ai, poti iesi de acolo foarte castigat sau poti iesi brainwashed. Daca nu ai taria de a judeca cu propria minte tot ce ti se spune, daca nu reusesti sa ramai lucid si te imbeti cu entuziasmul pe care ei ti-l livreaza constant, poti ajunge un pion si atat. Inca stiu oameni care sunt in Amway de cativa ani, nu castiga mai nimic, dar au devenit aproape fanatici, promoveaza compania peste tot si predica altora ce li s-a predicat si lor, chiar daca nu au inca dovada ca lucrurile stau asa. La fel, stiu oameni care au facut din Kiyosaki un Dumnezeu si daca ceea ce au de facut nu se pliaza pe principiile lui, atunci nu o fac, indiferent de consecinte.

Amway e o companie. Nu secta, nu sistem piramidal ilegal, nu unii care vor sa te pacaleasca sa muncesti ca sa le faci lor bani. Insa fiindca se bazeaza intr-o masura foarte mare pe oameni, sistemul poate deveni usor incontrolabil. Din cauza asta, in Romania au cam luat-o pe aratura. Sunt prea agresivi atunci cand fac vanzari, se entuziasmeaza prea mult in legatura cu prea putini bani si promit celor ce intra in sistem mai multe decat le poate oferi de fapt sistemul. Rezultatul este ca unii oameni raman acolo si incearca imposibilul ignorand alte variante de a scoate bani, iar altii ies dupa cateva luni si incep sa strige in gura mare “nu se poate, eu am incercat si nu se fac bani, sistemul e gresit, aia m-au pacalit”, fara sa inteleaga esentialul. Ca e un sistem bazat pe vanzari si nu toti suntem vanzatori. Si apropo de asta, ca o incheiere, citeam zilele trecute intr-o carte o fraza care rezuma cele de mai sus: “the problem is that 99% of the salesman aren’t”. Dar ei nu stiu asta.

Vreau sa scriu despre Amway de un an si ceva. Din diverse motive, n-am facut-o. Sunt perfect constient ca incep sa scriu un articol care va deveni intr-un timp foarte scurt unul dintre cele mai citite/comentate articole de pe blogul meu. “Meritul” insa nu va fi al meu, ci al misterului si datelor contradictorii care se invart in jurul companiei Amway. Vreau totusi sa clarific niste lucruri.

Ce este Amway. Pe scurt.

Amway e o companie construita pe modelul MLM. Pentru cei care nu stiu, MLM inseamna Multi-Level-Marketing. Unii cunosc modelul de business sub numele de Network Marketing. E acelasi lucru. Avon e o companie MLM, Herbalife la fel. California Fitness, Zepter, Oriflame la fel. Sunt cateva dintre cele mai cunoscute in Romania, insa mai exista alte zeci de astfel de firme, unele mai mici altele mai mari, cu modele de business asemanatoare. Domeniile cele mai bine exploatate de astfel de companii sunt cosmeticele si produsele naturiste.

Amway este o astfel de companie. De fapt, la nivel mondial e una dintre cele mai mari. E destul de putin probabil sa nu fi auzit de ea pana acum. Daca totusi nu va suna cunoscut, poate va suna urmatoarele denumiri:
- Nutrilite, L.O.C., Satinique, Artistry – sunt cateva dintre produsele comercializate exclusiv de Amway

Cum functioneaza sistemul?

Desi, la baza, toate companiile mentionate mai sus au cam acelasi sistem, exista particularitati in fiecare dintre business-uri. Amway functioneaza in felul urmator: de cele mai multe ori, cineva (in general cunostinta/prieten va contacteaza si se ofera sa va arate:
a) un plan de afaceri
b) o modalitate prin care puteti scoate X bani pe luna, stand acasa
c) un mod de a demara propria afacere, in sistem de franciza

E acelasi lucru. Scopul lui este sa va convinga de valabilitatea unei “afaceri Amway” si sa va faca sa vreti sa intrati in sistem. Intrarea in sistem presupune plata unei taxe. Probabil ca acum acea taxa e undeva pe la 200-300 ron. Nu e o pacaleala, chiar primiti ceva de acei bani. Vi se da o mapa cu foarte multe informatii despre cum functioneaza afacerea, eventual casete audio / video si dreptul la cateva produse Amway.

Ce ti se ofera de fapt?

Apoi incepe distractia, experienta vietii voastre sau, dupa caz, brainwash-ul. In functie de personalitatea fiecaruia. Ei va baga (gratuit) in sistemul lor educational. Sistem care e printre cele mai tari dintre cele intalnire de mine pana acum. Pe scurt el consta in:
- acces gratuit la resurse de dezvoltare personala (carti, cd-uri, casete audio, casete video)
- acces la seminarii organizate de ei. Aici exista doua tipuri de seminarii. Exista unele saptamanale (acum cativa ani, in Bucuresti se tineau la liceul Sincai, probabil ca inca se mai tin) care dureaza vreo 2 ore si unele care se tin ceva mai rar, dureaza mai multe ore si la care de obicei se tin in locuri mai mari, cum ar fi Sala Palatului. Astea nu sunt pe gratis, costa. Dar nu costa mult. Cele saptamanale au costuri modice, cred ca inca sunt undeva sub 10 ron. Cele mai mari, BBS-urile cum le spun ei, costa cateva sute de mii de lei vechi.

Ce se intampla la seminariile astea? Sunt adusi speakeri, oamenii din interiorul “afacerii” care au reusit sa ajunga la un anumit nivel. Unii dintre ei povestesc cum au facut-o, altii vin pur si simplu sa injecteze entuziasmul de care ai nevoie pentru a continua. Speakerii sunt foarte buni si, in general, sunt chiar oameni care castiga ceva bani din afacere.

In acelasi timp cu accesul la aceste resurse, ai si un “mentor”. De obicei e tipul care te-a adus in afacere insa uneori, cand el nu are suficienta experienta inca, mentorul tau e cel cu un nivel mai sus, cel care l-a adus pe amicul tau in afacere.

Ce castiga ei?

Sistemul e de asa natura incat in momentul in care tu vinzi cuiva din afara sistemului (sau cumperi pentru tine) un anumit produs, o parte din valoarea acelui produs se distribuie celor de deasupra ta. Si, evident, o parte iti ramane tie. De fapt, cea mai mare parte iti ramane tie si cu fiecare nivel urcat, banii scad. De exemplu, daca tu vinzi un astfel de produs, tie iti raman sa zicem 30% din valoare, celui care te-a bagat in business ii revin (alti) 10%, celui de deasupra lui ii revin 3% si tot asa.

INSA, cel de deasupra ta nu te-a bagat doar pe tine in sistem, ci a bagat 10-20 de oameni, iar cel de deasupra lui a bagat si el alti 10-20, fiecare cu cate 10-20, si tot asa. Rezultatul este ceva ce seamana a sistem piramidal.

Doar ca, din punct de vedere legal, nu-i! Adica business-ul e perfect valabil, sta in picioare, insa i-au fost gasite cateva probleme de-a lungul timpului. Cel putin asa a rezultat in urma numeroaselor procese care au fost intentate Amway-ului. Nu mai retineam exact anii asa ca aici am folosit putin si Wikipedia.

- in ’79 au fost acuzati de sistem piramidal si au iesit curati
- in ’83 au fost gasiti vinovati pt frauda in plata impozitelor si au primit o amenda de 25 de milioane de dolari, cea mai mare amenda din Canada la vremea aia.
- in ’86 au primit o amenda pe motiv ca promovau in randul membrilor Amway venituri potentiale ireale, care de fapt nu puteau fi atinse decat foarte greu sau deloc
- in ’98, extinderea Amway in China a produs “banarea” tuturor companiilor de vanzari-directe din China. Ulterior, s-a revenit asupra deciziei.
- ultima mare problema cu care s-a confruntat Amway a fost cea cu guvernul UK si s-a finalizat (favorabil pentru Amway) in mai anul acesta cand englezii si-au retras toate acuzatiile. (sursa: blogul Amway)

Din cauza numeroaselor scandaluri Amway si-a schimbat (neoficial) numele brandului de mai multe ori. Astfel, cel putin in Romania, Amway a devenit la un moment dat Quixtar (care exista, insa este o companie separata din acelasi grup si se ocupa cu partea de online). Apoi, a devenit Alticor, care si ea exista, insa e compania mama, cea care detine Amway si Quixtar. Dar fiindca oamenii din sistem isi exasperasera prietenii, vecinii si cunoscutii cu oferte de intrare in sistem, fiindca datorita acestor seminarii castigasera din partea unora dintre cei din afara sistemului statutul de “sectanti”, incepuse sa fie anti-productiv sa spui ca esti de la Amway. Asa ca, la un moment dat, n-au mai spus-o. Acum sunt de la Alticor, Quixtar sau Network21 (care este de fapt firma ce produce majoritatea materialelor educationale pt Amway).

[citeste partea a II-a]

1. Viorel IliÅŸoi scrie in Cotidianul un super-articol. E lung dar face tot timpul pe care i l-am acordat. Sunt putini jurnalisti despre care pot spune ca mi se pare ca scriu cu adevarat bine. Viorel Ilisoi chiar scrie bine. Deci, cum s-a inchis BBC Romania, via Iulian.

2. “Nu vad nici o diferenta intre taximetristul din Gara de Nord care isi inseala clientii necunoscatori cu un tupeu si o non-salanta care ma uimeste si managerii care profita de necunoasterea pietei si a valorii unor servicii de catre companii contractante. [...] esti doar o frauda care nu are mult de trait. Esti doar un vierme care sapa adinc in fundatia unei industrii pe care o pangaresti prin simpla ta existenta.”

un articol acid, dur, scris de Madalin. Nu stiu motivele, nu stiu despre cine vorbeste, insa as avea si eu in minte cativa manageri care ar putea capata usor rolul de personaj principal in articolul lui.

3. “Cand eram mic, visam sa am o minge de fotbal. Si a trecut ceva vreme pana cand ai mei au reusit sa imi cumpere una adevarata, din piele. Era alba si ma simteam special printre prietenii mei. Acum eram bagat in echipa din prima. Un lucru important, pentru ca…” Scrie si tu mai des, Alin. :)

4. Exista o carte care se numeste, interesant zic eu, Aikido Management. Fac management, n-am facut aikido, insa intotdeauna mi-a placut filosofia din spatele lui si am cautat multe informatii despre acest stil de lupta. Am vazut filmulete, am citit destul de mult online. N-am apucat insa sa citesc cartea lui Radu Cureteanu. Dar acum sunt chiar hotarat sa o fac. Mihnea a realizat pentru BasicMarketing un interviu interesant cu autorul cartii, Radu Cureteanu. Apropo, gasiti acolo si o recomandare de carte, alta decat Aikido Management.

5. “Pe langa dorinta de a detine lucruri, de a avea mai mult si de a evita lipsurile, principiul raritatii este amplificat de tendinta nativa a omului catre liberate. Atunci cand avem mai putine oportunitati, pierdem din libertate. Jack Brehm a construit teoria rezistentei psihologice care are la baza dorinta de a ne pastra libertatile si prerogativele pe care le avem deja. Atunci cand alegerea libera este ingradita sau amenintata, dam o valoare mai mare libertatilor si bunurilor detinute anterior, cu care suntem obisnuiti.” dintr-un articol despre Influenta raritatii, un principiu pe care se pare ca l-am studiat prea putin. Scris de Cristina.

6. Este incredibil! Numarul de cititori de ziare este in scadere. Asa ceva nu se poate. Sincer va spun ca imi pare rau. Deci sincer, sincer. Ma credeti, da? Ca-s sincer, nu de alta…

7. Last, but not the least important, un nou blog despre filme. Proiectul este al lui Andrei Florea.

Bonus, fiindca unele lucruri neplacute trebuie reamintite.

Daca exista o intrebare care ma face sa etichetez brusc un om, este: “Si…se castiga bine?” Prieteni, imi pare rau daca sunt printre voi persoane care au obiceiul de a pune intrebarea asta. E tampita. Da’ tampita rau.

Acum cateva luni veneam de la un seminar de o zi pe teme de dezvoltare personala. Pe drum, in metrou, schimbam cateva vorbe cu o tipa care participase si ea si intamplator mergea in aceeasi directie cu mine. Eram destul de obosit, faceam conversatie din politete. La un moment dat, tipa ma intreaba daca “lucrez”. I-am zis ca da, mi-a cerut detalii. Si cum mie imi place sa povestesc despre ce fac, am incercat o varianta simplificata. Daca m-as fi lungit, terminam a doua zi. Dupa ce am trecut, ca de obicei atunci cand ma intalnesc cu cineva din afara “industriei”, de concluziile de genul “deci faci site-uri web” si “esti webdesigner!”, tipa a inteles cat de cat ce fac. Care credeti ca a fost prima ei intrebare? Nu daca imi place, nu daca mi se pare misto, nu daca imi ocupa mult timp, nu cum de am ajuns sa fac asta, nici macar ce anume trebuie sa stii ca sa poti sa faci si tu chestiile astea. Nu, ea voia sa stie “siiii…se castiga bine?”

Ii zic ca, daca esti bun se castiga bine, cam ca in orice domeniu. “Da’ nu mai mult de 1000 de euro, nu?” Ba si mai mult, ii zic. “aha, ei da’ cam 3000 asa?” Ei, da, parca tu trebuia sa cobori, nu? Evident, nu i-am zis asta, ar fi fost banal. I-am zis ca nu se castiga 3000, se castiga zeci si sute de mii de euro. A facut niste ochi cat cepele, a scos un “hmmm” ganditor si a concluzionat: “interesant; poate ma apuc si eu de asta”. Zic “succes! hai ca eu cobor aici”.

M-am intalnit acum o luna cu o fosta colega de liceu. “Ce mai faci? De cand nu te-am mai vazut! Muncesti?” Zic, “oarecum”. Nu intru in detalii, ii spun ca ma ocup cu niste site-uri, cu publicitate online, se calmeaza. Dupa care, din putul gandirii, vine Intrebarea: “siii…se castiga bine?” Incerc sa raman calm si ii zic ca, probabil, s-o castiga ceva de vreme ce nu mi-au ramas inca mari hainele. Lucra si ea la o banca. Nu-i placea, lucra mult dar se castiga bine.

Imi aduc aminte ca bunica-mea imi zicea cand eram mic ca ar trebui sa ma fac medic sau popa. Astia aveau bani. Erau alte vremuri, avea o scuza. Si cei de varsta parintilor mei au o scuza, ei au trait mare parte din viata intr-un sistem care nu permitea prea multe abateri si probabil cele mai realizabile vise erau cele din visuri. Ei au scuze, da’ astia tineri ce scuze au sa puna intrebari atat de tampite?

Ma enerveaza nu fiindca trebuie sa raspund eu la astfel de intrebari, ci fiindca intrebarile de genul asta nu pot veni decat dintr-o mentalitate de papagal. Tot circula povestioare in care angajatorii cauta oameni care nu pun banii pe primul loc. Uneori nu-s doar povestioare. Si, tot uneori, exista si un alt motiv pentru care vor astfel de persoane decat faptul ca nu isi permit sa dea salarii mari. Eu ii zic “pasiune pentru ceea ce faci”.

Nu cred ca pe termen lung exista ceva care sa poata compensa lipsa pasiunii. Daca ai 40-50 de ani, daca ai copii si familie, atunci e intr-adevar greu sa iti bagi picioarele in ceea ce faci acum si sa incepi chestia aia pe care ai vrut sa o faci toata viata (desi stiu exemple destule). Dar cat timp esti tanar, cand abia acum incepi sa alegi ce vrei sa faci in viata, cat de tampit trebuie sa fii sa alegi un domeniu doar fiindca “acolo se castiga bine”, chiar daca tie ti se pare o porcarie? Nu trebuie sa raspundeti, e retorica.

In Bucuresti, la “Motoare”, ne intalnim sa mai bem un suc/o bere impreuna. Bloggerilor mai vechi nu cred ca e cazul sa le fac invitatii personale, mi-ar placea sa ne vedem mai multi; cred ca de vreun an s-a cam pierdut “traditia” sucurilor si berilor la Motoare. Iar daca as fi blogger mai…proaspat as veni din cel putin unul dintre urmatoarele motive:

1. nu imi amintesc sa se fi facut vreodata o astfel de intalnire si sa nu ma fi simtit bine; s-ar putea sa aveti si voi aceeasi surpriza.
2. mare parte din relatiile astea dintre bloggerii ceva mai cunoscuti pe care le vedeti astazi s-au format la sucuri, adica in offline. Iar cele care nu s-au format asa, in mod cert s-au consolidat in astfel de intalniri. Blogurile sunt instrumente, insa nu vor putea inlocui niciodata o intalnire fata in fata cu cineva.

Va asteptam. Iar in acest sens, cel al carui nume nu il voi mai rosti a executat si un poster pe care va invitam sa il preluati pt a promova putin intalnirea.

Pe baza Technorati. Un top alcatuit de bookblog.ro:
[Top 30 bloguri de cultura romanesti]