1. Conversatii libere – Robert Scoble & Shel Israel, ed. Nemira 2. Comedii la portile Orientului – Andrei Plesu. ed. Humanitas 3. Obscenitatea publica – Andrei Plesu, ed. Humanitas 4.Forta brandului – William J. McEwen, ed. All 5.Cand China va invinge – Stephane Marchand, Pro Editură ÅŸi Tipografie 6. The Tipping Point – Malcolm Gladwell, ed. Publica 7. Armele secrete de la Peenemunde – Roger Marty, Pro Editură ÅŸi Tipografie
Zilele astea apare pe bookblog si recenzia la The Tipping Point, o carte chiar buna. In afara de Plesu, care incepe sa imi placa, cred ca incep sa ma specializez in rachete. :)
De cativa ani dezvolt, incet dar sigur, o obsesie pentru cel de-al Doilea Razboi Mondial. “Armele secrete de la Peenemunde” e despre o baza secreta de cercetari a nemtilor, locul in care s-au pus bazele rachetelor V1 si V2, practic primele rachete care puteau fi lansate de pe pamant. Mai tarziu, dupa sfarsitul razboiului, cel care a condus cercetarile la Peenemunde, von Braun, avea sa ajunga la americani si sa participe la fondarea NASA. Bazele lansarii rachetelor in spatiu au fost puse tot la Peenemunde. Tot luna asta am mai citit si “Cand China va invinge”, o super carte, tot focusata pe partea militara, in care se vorbeste foarte mult despre rachete, modul in care ele au evoluat si cum aceasta evolutie va face peste cativa ani diferenta intre armatele marilor puteri.
Mi-am mai cumparat o carte despre ComanÅŸi (cel mai mare trib de indieni americani) si un jurnal al unui ofiter de commando norvegian, din cel de-al Doilea Razboi Mondial. Jurnalul l-am pus langa celelalte 6 carti despre al Doilea Razboi Mondial pe care le mai am de citit. :)
1. Facem o chestie tare pe bookblog. Incercam sa ne “cunoastem” prin intermediul pozelor. Poze cu biblioteca voastra de acasa + o descriere. Le punem pe toate la un loc peste o saptamana. Aveti aici detalii. :)
2. Citatul saptamanii: “Every job is a self-portrait of the person who does it, regardless of what the job is, whether washing cars, sweeping the floor or painting a house. Pride comes from within, which is what gives the winning edge.” corelat cu proverbul “a job worth doing is worth doing it well”.
3. Cand am citit “filmic.ro” m-a luat durerea de cap la gandul ca e inca-un-proiect despre filme. Bine, bine, sa zicem ca sunteti buni (desi, atentie! multa lume are impresia ca daca se uita la multe filme poate sa si scrie despre ele), dar cu ce ati putea veni nou fata de concurenta care exista deja (din belsug) pe nisa asta. Well, cei de la filmic.ro au gasit intr-adevar ceva nou, un factor de diferentiere, o nisa in nisa (care, de altfel, e vizibila, chiar daca nu evidenta, si in numele site-ului). Scurt-metrajele. Arata bine, suna bine, ii uram succes. Filmic.ro – idei pe centimetru.
4. “Femeile astea imi dau impresia ca abia asteapta sa devina neveste si mame, ca sa poata scapa odata pentru totdeauna de tortura epilatului, a alegerilor vestimentare, a ingrijirii parului, a machiajului, a mentinerii unui nivel cultural suportabil intr-o conversatie placuta. Intr-un cuvant, imi pare ca abia asteapta sa termine odata cu teatrul asta cu care au cucerit barbatul, pentru a se retrage intr-o forma simpla, si pentru a considera ca tona de retete, indopatul si admiratul necontenit al copilului, aruncatul cu facaletul dupa barbatul care prefera baremi o bere decat povestea ultimului episod din “Ispita†sunt mult mai usor de manevrat decat o personalitate atragatoare.” restul la Marie Jeanne
6. Spuneti si voi nu agregatoarelor. Am avut si eu la bookblog probleme cu ele, chiar daca nu am facut public la vremea aia. Pe scurt, astia fura de rup continut si fac bani pe spatele altora. Eu le-am trimis mail si m-am luat de ei, nu mi-au raspuns, insa in 24 de ore toate recenziile preluate au fost sterse. Deny.
Dan Cristescu a scris saptamana asta, pe Empower.ro, un articol foarte bun despre gandirea pozitiva. Va invit sa il cititi. Eu am sa ma opresc astazi asupra unui singur paragraf:
“[...] dezideratelor de fericire, sanatate si bunastare prezentate de gandirea pozitiva li se pot opune teorii precum cele ale psihoterapeutului german dr. Giinter Scheich, care spune ca aceasta tehnica de gandire poate fi extrem de daunatoare prin negarea unor sentimente perfect umane precum ura, tristetea, teama etc, si prin cultivarea fanteziilor de omnipotenta.”
Stiam de teoria lui Scheich, a scris si o carte despre asta. Nu am citit-o dar ii stiu premisele. Dupa parerea mea, domnul doctor are nevoie de o comisie speciala de medici, condusa de un comitet. Hai sa recitim impreuna textul de mai sus. Deci, gandirea pozitia nu e buna fiindca te “face” sa negi ura, tristetea sau teama. Si cultiva fanteziile de omnipotenta. No shit!? Vinovat! Unde sa ma duc? La un psiholog ceva, zic. Si ii spun ca problema mea principala e ca nu pot sa urasc si ca parca de la o vreme nici nu ma mai simt atat de trist ca inainte. Poate imi prescrie ceva sa ma tratez. De exemplu, stirile de la ora 17 sau sa incerc sa gasesc mai des motive pentru care sa ma compatimesc.
In primul rand, nu cunosc pe nimeni (positive-thinker sau nu) care sa nu aiba momente de tristete sau caruia sa nu ii fie teama. Sunt sentimente perfect umane, pe care niciun fel de tehnica sau mod de gandire nu le poate nega. Iar gandirea pozitiva nici nu isi propune sa faca asta, ci sa te ajute sa le controlezi mai bine. Si cei mai buni au momente de cadere psihica, au momente in care le este frica. Ceea ce face intotdeauna diferenta este modul in care te comporti atunci cand lucrurile astea se intampla. Unii isi fac curaj si se ridica iar altii fac pe mortii pana cand asta le intra in sange si incepe sa le defineasca viata.
In al doilea rand (si colegul meu, Dan, scrie bine acolo, insa eu voi reformula un pic) a crede ca simplul fapt de a te gandi ca lucrurile se vor intampla, e suficient pentru ca ele sa se intample nu inseamna gandire pozitiva. Inseamna ca esti tampit. Ai nevoie doar de putin bun-simt pentru a iti da seama ca aceasta “gandire pozitiva” inseamna de fapt si sa crezi (sa crezi pe bune!) ca se va intampla, nu doar sa te gandesti ca…, mai inseamna si sa ai un plan (pe care sa il consideri, in mod onest fata de tine, realizabil) si, mai ales, inseamna o doza serioasa de Just Fucking Do It. Nu stiu sa fi citit sau sa fi auzit vreodata de un propovaduitor al gandirii pozitive care sa stea in mijlocul patului cu bratele incrucisate toata viata iar, in timpul asta, sa isi atinga toate obiectivele.
Deci, probabil, o trebui sa si facem ceva, nu doar sa repetam in minte o fraza de sute de ori. E o diferenta de putere intre auto-sugestie si gandire pozitiva, la fel cum e o diferenta enorma intre a spera ca vei reusi si a crede cu adevarat ca vei reusi.
“Pentru cei care încă nu ÅŸi-au pornit un blog, sau mai bine pentru cei care sunt la al zecelea blog, o sugestie care pare să cuprindă biniÅŸor una din formulele succesului: blogurile redactate de o comunitate de autori (care pot fi deja bloggeri, dar nu este obligatoriu). Formula pare să aibă de partea ei argumentul cantităţii, dar lucrurile sunt cu mult mai subtile.[...]
bookblog aproape nu mai are nevoie de o prezentare. ÃŽntr-o zi, un tânăr cititor a visat să împartă cu alÅ£ii impresiile lui de lectură, lui i s-au alăturat alÅ£ii, nu foarte mulÅ£i, dar la fel de împătimiÅ£i de cărÅ£i, ÅŸi astăzi vorbim despre succes acolo unde nimeni n-a vrut să mizeze până atunci: 1000-1500 de vizitatori unici zilnic, vreo cincisprezece colaboratori, 1-3 recenzii zilnic, primul blog de cultură din România la RoBlogFest ÅŸi Technorati… Ce se află însă în spatele bookblog e la fel de interesant ca ÅŸi ce se poate vedea.[...]
Organizare, acesta este cuvântul-cheie. O anume cadenţă a postărilor, deci a lecturilor, a eforturilor de recenzare. Un soi de part-time job pentru fiecare dintre participanţi, inclusiv pentru iniţiator, Andrei Roşca. Chiar mai mult decât atât, inevitabil, vorbim despre prestigiu. A publica pe bookblog este un privilegiu.[...]
Pentru cine vrea să pornească un proiect multi-autor, bookblog e o lecţie complexă, dar nu inimitabilă. Pornind de la ea, afli că există şanse de reuşită certe exact acolo unde nimeni nu dă nici o şansă. Că trebuie să crezi atunci când îţi asumi un astfel de demers, altfel imaginaţia celor implicaţi nu-şi va da măsura. Şi că trebuie să gestionezi un blog aşa cum se face cu o întreprindere: meticulos, cu responsabilitate, privind momentul şi perspectiva în mod serios.
bookblog îşi răsplăteÅŸte creatorii din ofertele de publicitate. Nu voi divulga sumele, fiind confidenÅ£iale, iar dacă din întâmplare, cetitoriule, vrei să faci reclamă editurii tale, îl poÅ£i contacta direct pe Andrei RoÅŸca pentru a afla cum mai merge pixelul pe proiectul lui. AÅŸadar, nu dimensiunea încasărilor m-a preocupat când am vorbit despre publicitatea de pe Bookblog, ci faptul că ele există, că ies bani ÅŸi din cărÅ£i, în ciuda opiniei “experÅ£ilorâ€, nu doar din manele, ringtonuri ÅŸi alte aberaÅ£ii.”
Indienii americani se considerau liberi. Se luptau si ei cu alte triburi, mai erau luati prizonieri din cand in cand dar, probabil si datorita lui Manitu si datorita apropierii de natura, se simteau liberi. In orice caz mai liberi decat dupa ce au fost fortati sa descopere “lumea civilizata”. Din multe puncte de vedere, cand ma gandesc la societatea pe care o stim noi si la ceea ce numim “civilizatie”, imi vine in minte cuvantul “ingradire”.
Exista tot felul de drepturi pe care cei de langa noi le au si pe care ar trebui sa le respectam. In “lumea civilizata” exista mai multe reguli (necesare, nu zic ca nu). Indienii erau considerati salbatici si multi spun ca, odata adusi in “civilizatie”, au fost intr-o masura mai mica sau mai mare imblanziti. Si totusi, nu pot sa nu ma intreb daca intr-adevar societatea de astazi are capacitatea sa mai imblanzeasca ceva sau pe cineva.
A zis la un moment dat Ohiyesa (scriitor indian din tribul Sioux) o chestie care mi-a ramas in minte:
“As a child I understood how to give. I have forgotten this grace since I became civilized.”
Si intr-adevar, cumva, intr-un mod pe care inca nu reusesc sa mi-l explic, societatea asta are forta de a transforma oameni in bestii. Nu imblanzeste, ci salbaticeste. Cu cat locul in care traim e mai “civilizat”, cu atat ne regasim mai des in rolul ingrat de a alege intre a ne lasa calcati in picioare si a ne mai flexibiliza un principiu pe care pana atunci l-am crezut definitoriu pentru omul care speram ca suntem.
Doar ca, incet incet, omul din noi pleaca fiindca nu mai poate suporta pretul “civilizarii”. In locul unui salbatic civilizat simtim in noi din ce in ce mai mult o noua specie de om: civilizatul salbatic.
Facem pariu ca nu stiti bancul lunii? Hai ca vi-l zic eu:
Sa incerci sa furi un om de la bookblog pentru a veni la “firma” ta de doi bani care are de gand sa faca un proiect pe care bookblog il face deja. Asta in conditiile in care tu esti un manager cel mult aspirant la statutul de mediocru, cu un locotenent-sef a carui experienta se traduce in mare parte intr-o serie de tentative esuate de a face ceva. De fapt, nu ceva, ci orice.
Prietenii mei, recunosc: de jumatate de ora incerc sa gasesc o modalitate politically-correct de a va spune ca sunteti mici din atat de multe puncte de vedere incat simpla enumerare a lor m-ar duce la extenuare. Iar asta se intampla in contextul in care de ceva vreme m-am apucat iar de tras de fiare, deci stau destul de bine la capitolul rezistenta.
Insa voi stati tare prost la capitolul moralitate. Nu-i nimic, compensati totusi, fiindca va pricepeti de minune sa subestimati oameni, ceea ce, trebuie sa recunoasteti, este un avantaj enorm. Doar ca nu pentru voi, ci pentru ceilalti.
N-am o problema cu oamenii care isi dau seama la un moment dat ca nu mai vor sa lucreze intr-un loc si se hotarasc sa plece la concurenta. Eu n-as face-o, dar ii inteleg. Te duci sa faci ceea ce stii mai bine. Am insa o problema cu oamenii care incearca sa “fure”, direct sau indirect, oameni de la concurenta. Si, evident, cu oamenii care se lasa furati.
De fapt exista un singur caz in care cei care fura imi plac. Un manager din online-ul .ro, un tip pentru care am un respect deosebit, intrebat la un moment dat de niste limite ale eticii in business, zicea ca n-are o problema cu a fura oameni de la concurenta, ca e o practica foarte okay. Doar ca el ii fura, ii tine doua luni dupa care ii concediaza. Fiindca daca au tradat o data, o vor face si a doua oara. Si fiindca in mod cert oamenii aia nu vor mai fi reangajati la vechiul loc de munca, deci chiar daca nu ii pastreaza, el a capatat totusi un avantaj prin simplul fapt ca nu-i mai are concurenta.
Imi suna bine. Motiv pentru care prefer sa ma inconjor de oameni verticali. Deci voi, dragii mei cuci, dati-va acolo de ceasul mortii, poate poate va baga vreunul in seama.
Si apropo, stiti care e singurul lucru mai penibil decat sa n-ai verticalitate si sa incerci sa convingi pe cineva sa “dezerteze”, intr-un fel sau altul? Sa n-ai verticalitate, sa incerci sa convingi pe cineva sa dezerteze, si sa esuezi lamentabil. Pe asta mi-e greu s-o pricep.
Cand in Romania e atat de usor pentru un manager mediocru sa mimeze competenta, tie nici macar vreme de un interviu nu-ti iese? Come on, people, ma simt eu prost pentru voi… Ma simt ca si cum schimbam posturile TV si am dat peste Andreea Marin sau Mircea Radu. As vrea sa ma uit, sa admir viata ca pe un circ, insa mana mi se duce automat catre telecomanda si televizorul se stinge. Fiindca imi este mie jena de halul in care va faceti de ras.
Ma gandesc cateodata ca exageram importanta pe care o acordam realizarilor in plan profesional. Nu numai in ceea ce ne priveste, ci mai ales in ceea ce ii priveste pe cei din jur. Si ignoram faptul ca, de multe ori, performanta profesionala se obtine prin sacrificii in plan personal, sacrificii pe care habar n-avem daca suntem capabili sa le facem sau nu, pana cand nu suntem pusi in fata unei decizii.
Admiram directorul de multi-nationala care castiga zeci de mii de euro pe luna si care a trecut prin toate nivelurile ierarhice. A pornit de jos si a ajuns in 10-15 ani acolo unde e acum. Dar oare i-am admira si curajul necesar pentru a isi neglija familia, constient fiind ca o face?
Da, din fericire sunt si exemple de oameni care par ca reusesc sa faca lucrurile bine pe ambele planuri. Interesant mi se pare modul in care, in ochii necunoscutilor (si nu numai), performanta profesionala primeaza. Cand suntem intrebati, vorba lui Tutea, de unde venim si incotro ne indreptam, cati dintre noi vorbim despre realizarile personale? Spunem cuiva cat am evoluat ca oameni in ultimii 3-4 ani? Le spunem ca ne iubim familia si ca le suntem recunoscatori pentru tot ce au facut si fac pentru noi? Sau ca incercam sa fim mai buni?
Nu. Le insiram niste realizari profesionale. Uite ce am facut eu pana acum si uite de ce ar trebui sa ma respecti. De parca fiecare dintre noi ar fi o suma de diplome, proiecte, contracte semnate, salarii si masini decapotabile. Nu suntem. Ce spune o realizare profesionala despre un specialist? Ce spune o masina scumpa despre un profesionist? Dar despre un om? Despre un om ce ne spune? Mai nimic.
Ne place, asa, unora, sa ne amagim ca banii chiar sunt cei mai importanti pentru noi. Cand, de fapt, nu-s. Cele mai delicate probleme de care ne lovim nu sunt legate de bani, ci de oameni. Vrem bani pentru haine fiindca vrem sa fim placuti de oamenii din jurul nostru. Vrem masina scumpa fiindca avem impresia (corecta, de multe ori) ca va schimba in bine perceptia celorlalti despre noi. Si parca sunt mai dureroase momentele in care ne lipsesc persoane decat cele in care ne lipsesc bani. Da, uneori vrem haine, masini si vile cu etaj si pentru noi, nu doar din cauza celorlalti. Dar, din nou, noi ce suntem? O serie de reusite profesionale, excel-uri cu multe virgule, ratinguri mari de eficienta si calificative exceptionale la locul de munca sau un sir infinit de sentimente, credinte, vise si pasiuni?
