Andrei Roșca

…iar dragostea e o intersectie cu sens giratoriu.

[video]

Hai ca o sa va placa. :)
Iar Ionut Caragea e chiar tare, abia acum l-am descoperit.

Altfel nu ne-am bucura ca sunt locuri in care putem sa inchidem ochii si sa nu auzim nimic. Nici claxoane, nici spoturi tv, nici cooler-ul calculatorului, nici telefonul mobil, nici reminderele pda-ului, nimic. Dar gandurile? Pe astea le mai putem auzi atunci cand se face liniste? Vrem sa le auzim? Intreb si eu. Oricum, nu despre asta voiam sa scriu, ci despre avantajele ritmului nebun (ce cliseu!) in care cei mai multi dintre noi traim.

Mie mi-e clar ca ne invartim prin viata cu o viteza mult mai mare decat cea care ne-ar fi suficienta. Vrem sa facem mai multe, sa fim in mai multe locuri, sa cunoastem mai multi oameni, sa acumulam mai mult si, de fapt, cred ca ne dorim sa apucam sa cunoastem intr-o viata cat mai mult din lumea in care traim. Si atunci crestem ritmul iar si iar, pana cand simtim ca nu se mai poate. Si apoi inca un pic.

Intrebarea e daca nu cumva incetinind ritmul si pastrandu-ne mai mult timp pentru noi am ajunge sa cunoastem mai mult din ceea ce inseamna de fapt viata si, implicit, lumea in care traim. Si daca in obsesia de a afla cat mai mult, alergam cu toata viteza in directia gresita?

1. Va reamintesc de empower.ro, celor ce nu au apucat inca sa intre si sa isi faca o parere. Sunt foarte multumit de lansare si de faptul ca in 3 zile avem deja ~250 abonati RSS, ca sa nu mai zic de vizitatori. E un proiect bun, cu potential si cu o echipa care stie despre ce vorbeste. Iar Ionut se descurca si el foarte bine. Pana acum, cel mai mult mi-a placut articolul Mihaelei despre personal branding.

2. Ovidiu si echipa de pe OctavianPaler.ro au pus la cale o saptamana speciala, care tocmai ia sfarsit. Au un concurs cu premii in carti scrise de Paler si o serie de articole cu tema “ce mi-a lasat mie Octavian Paler”. Am scris si eu despre o parte din ceea ce mi-a lasat mie.

3. Raluca Georgescu scrie bine, bine, bine. Adica mie imi place mult. Va recomand.

4. Un post foarte interesant despre Gandhi, la Iulia.

5. Cum mi-am facut eu iar prieteni cu un articol pe BasicMarketing. :)

Later edit: Duminica avem Schimb de Carti in Bucuresti, Iasi, Thailanda, Timisoara, Tg. Mures, Brasov, Buzau, Constanta si Oradea. :) Detalii pe SchimbdeCarti.ro

Later edit2: Da, mi-am terminat in sfarsit de modificat tema la blog! Mai am cateva mici detalii care se vor face zilele astea, dar in mare e gata. :)

Super-special-edit
Ia uite, cat de tare! Daca dai sa cauti pe google onanist ti-l returneaza pe Tuca. Nasol. Deci onanist, asta trebuie sa cautati pe google, da? :)

Problema cu principiile e ca ni le stabilim singuri, nu ne sunt impuse. Nefiindu-ne impuse, suntem mai tentati sa “umblam la ele” de cate ori ne vine greu sa le respectam.

Am tot auzit oameni incercand sa convinga pe altii ca nu e necesar sa includa o anumita clauza (ceva mai dura) intr-un contract comercial pe care se pregateau sa il semneze. Ne intelegem bine, totul va fi okay, chiar nu e nevoie sa bagam si clauza asta. Ba este. De ce? Fiindca acele contracte se semneaza pentru cazurile (alea putine si improbabile) cand lucrurile NU vor merge bine. Daca totul merge bine, nimeni nu se mai uita pe contract. Avem nevoie de ele doar atunci cand lucrurile o iau pe drumul gresit, iar atunci ar fi cazul sa avem niste clauze contractuale serioase, sau l-am facut degeaba.

Cu principiile e cam la fel. Nu simtim nevoia de a le modifica decat in momentul in care ne vine greu sa le respectam, atunci cand ne-am dori sa nu existe. De altfel, acele momente reprezinta chiar motivele pentru care ideea noastra se numeste principiu.

Si totusi, cum satisfacem aici nevoia de flexibilitate? Nu cumva a avea principii inseamna si a da dovada de o anumita rigiditate?

Anuntam (eu si Ionut) astazi lansarea unui nou proiect ce se afla in pregatiri de cateva luni bune. E vorba despre empower.ro, un blog colectiv de dezvoltare personala pe care veti putea citi informatii din urmatoarele categorii/domenii:

1. optimizare personală
2. optimizare psihologică
3. comunicare & persuasiune
4. educaţie financiară
5. personal branding & carieră
6. relaţii & cuplu
7. nutriţie & sănătate
8. spiritualitate & energie
9. oameni şi experienţe
10. metafore şi scântei

Ca sa va conving de competenta echipei, va prezint acum cativa dintre cei ce vor scrie sau scriu deja pe empower.ro. Unii dintre ei sunt “resident writers”, altii vor scrie ca invitati.

Andy Szekely, Cristian Carstoiu, Daniela David, Ionut Ciurea, Luca Dezmir, Luminita Tomescu, Mihaela Stroe, Ovidiu Miron, Stefan Alexandrescu, Tatiana Mandler si cel putin alti 6 autori de la care asteptam confirmari. Detalii despre o parte dintre acesti autori si background-ul lor puteti citi deja aici. O descriere mai pe larg a proiectului si detalii pentru cei ce vor sa ajute a scris Ionut, pe pagina “Despre Empower.ro”

O ultima precizare mai vreau sa fac: desi empower.ro este un proiect in care eu si Ionut Ciurea suntem parteneri, atat ideea cat si managementul proiectului (si al echipei de super-eroi) ii apartin lui Ionut, eu pastrandu-mi in continuare focusul pe celelalte proiecte, in special bookblog.ro.

De astazi pot sa spun: Bobby Voicu a fost numit in functia de “Yahoo Community Manager” in Romania. Nu aveti idee cum am dormit noaptea neputand sa dau stirea asta de atata timp. :)) Felicitari Bobby si felicitari Yahoo. Nu cred ca puteau alege un om mai bun pe functia asta. Astept avalansa de post-uri care va incepe maine. :)

PS: iar noi am lansat empower.ro :)

Tocmai am revenit in Bucuresti dupa o scurta vizita in Sibiu, singurul oras care a reusit sa ma impresioneze pana acum. Au mai fost si alte orase care mi-au placut, insa le lipsea efectul “wow” :). In drumul catre Sibiu am facut un mic popas la manastirea Cozia si in primul rand despre acest popas voiam sa scriu astazi.

In general ma linistesc bisericile. In Cozia insa, am intrat linistit si am iesit agitat, poate si resemnat, dar in mod cert mai trist decat am intrat. Dintr-un motiv pe care inca nu mi-l explic, nu ma regasesc in bisericile pline si parca nu imi gasesc locul nici macar pentru trei minute. M-a linistit mai degraba râul din spatele manastiriii decat inauntrul ei.

Pana am ajuns in Sibiu m-am tot intrebat ce parte din Cozia a determinat gustul amar cu care am plecat de acolo. In Sibiu, odata intrat in Biserica Evanghelica, am inceput sa inteleg care e problema.

In usa catedralei, am prins fara sa vreau o frantura de “conversatie” intre un tata si fiul sau de 6-7 ani: “Hai, mai pupa si icoana aia si iesi afara!” Nu mi-am dat seama din tonul vocii daca era un indemn sau o permisiune acordata.

Biserica Evanghelica e una dintre cele mai impunatoare cladiri pe care le-am vazut, din toate punctele de vedere. Ajuns in fata ei si uitandu-ma in jur, primul lucru care mi-a venit in minte a fost ca n-am sa reusesc niciodata sa ma imaginez intr-o poza cu catedrala. O poza cu mine in fata catedralei ar fi fost cel putin penibila. Imi impunea si oferea prea mult respect, respect pentru care putea cere multe la schimb, insa in niciun caz o fotografie banala. Nu spunea nimic despre mine, nu spuneam nimic despre ea. Putea fi cel mult o dovada a faptului ca am fost odata acolo. O dovada jenanta, asa cum erau toti vanatorii de dovezi pe care abia atunci i-am remarcat in jurul meu.

Si atunci mi-am dat seama care era de fapt problema. Problema catedralei era si problema manastirii Cozia: oamenii, turistii. Era ceva sinistru in bliturile aparatelor care luminau catedrala, ceva dureros in imaginea turistilor extaziati de camerele digitale.

Turistii de tipul asta sunt personaje ciudate, pe care nu le inteleg si nu sunt nici foarte convins ca vreau. Inconjurati de constructii incredibile, de case vechi care spun multe, ei nu vedeau nimic decat ceea ce aparea prin obiectivul camerelor foto. Ajuns in centrul Sibiului, primul loc cat de cat aglomerat era in jurul unui semn pe care scria “Sibiu – capitala cultural europeana”. Atat. Asta si harta Sibiului, iar in jurul semnului, 3-4 grupuri de 2-3 turisti care asteptau sa se elibereze locul pentru a se putea poza cu semnul.

Nu sunt o persoana foarte critica la adresa ateilor, desi marturisesc ca (inca?) nu inteleg cum e sa nu crezi in nimic. Insa in manastirea asta mi s-a parut pentru prima data ca inteleg ce inseamna a profana, ce inseamna a murdari un loc cu bliturile unor aparate foto. Si, pentru cateva minute, mi-a fost sila de oamenii de acolo.

Sunt absolut convins ca nu au inteles nimic, ca nu au simtit nimic altceva decat bucuria ca odata ajunsi acasa vor putea vedea si, sperau ei, trai prin pozele pe care le-au facut, momentele sublime pe care tocmai le ratau. Astia nu vor sa traiasca, vor doar sa para cat mai vii in ochii celor din jur.

Multa vreme am crezut ca am descoperit ceea ce ar putea fi o explicatie pentru multe dintre problemele ce tin de satisfactia angajatilor. Mai tarziu aveam sa aflu ca exista deja un principiu care spune exact ceea ce credeam ca descoperisem eu, insa cu alte cuvinte. Si, evident, zice mai bine decat mine. :)

Pe scurt, principiul spune ca intr-o ierarhie, fiecare angajat tinde sa avanseze pana atinge propriul prag de incompetenta. Adica, daca X este angajat pe un post, de obicei el isi doreste sa avanseze. Daca se descurca bine in ceea ce face, tot de obicei (mai devreme sau mai tarziu) el chiar este avansat pe o pozitie superioara. Dupa care isi fixeaza ca target urmatoarea pozitie, si tot asa.

Unde e problema? Problema e ca la un moment dat ajunge intr-o pozitie care nu ii mai place sau (mai ales) pentru care nu are aptitudinile necesare. Adica pragul sau de incompetenta. Ii lipseste competenta necesara pentru acel post. Asta nu inseamna ca e un angajat slab, nu inseamna nici macar ca este limitat. Inseamna doar ca a depasit nivelul pe care se afla postul in care el putea excela.

Cam asta spune Principiul Peter. Uitati-va putin in jurul vostru, cum am facut si eu, si veti vedea ca e plin de exemple de oameni care sunt nefericiti la locul de munca tocmai din cauza asta. Am fost invatati sa vrem sa urcam si nu ne-a invatat nimeni ca uneori trebuie sa stim si sa ne oprim. Nu toti putem fi directori generali si, mai ales, nu toti trebuie sa fim directori generali.

Povestile cu managerii de multinationala care stiu sa faca inculsiv treaba unei secretare sau a unui baiat de la aprovizionare sunt povesti si atat. Poate ca or exista cazuri insa acelea sunt doar exceptii. Unii oameni sunt facuti pentru a fi manageri de vanzari iar altii pentru a fi simpli agenti de vanzari. Multi antreprenori si-ar dori sa fie competenti ca angajati, ar dormi mai bine noaptea, ar scapa de multe responsabilitati. Dar nu sunt. Fiecare dintre noi are inclinatii, predispozitii, aptitudini si pasiuni. Suntem unici iar asta se reflecta in tot ceea ce facem.

Luam cel mai bun om de vanzari din departamentul nostru si, crezand ca ii facem un bine, il promovam manager de vanzari. Culmea e ca si el vrea sa fie promovat, in special fiindca nu stie ce il asteapta si a fost invatat ca trebuie sa isi doreasca sa ajunga cat mai sus. Nu isi da seama ca acel “cat mai sus” poate sa insemne si altceva decat o promovare.

Salariul poate creste si altfel decat printr-o promovare, oamenii pot fi rasplatiti si altfel decat printr-o noua functie pe cartea de vizita. Si, iata, il promovam, iar dupa 3 luni tipul isi da demisia, lasand pe toti cu gura cascata si cu impresia ca “s-au inselat in privinta lui”.

Sau inca un exemplu: luam cel mai bun manager de vanzari pe care il avem in compania noastra multinationala si, ca rasplata pentru modul exemplar in care si-a condus oamenii in ultimii 3 ani, il numim manager executiv, ii dam control complet asupra companiei. Dupa primele 6 luni suntem nevoiti sa il concediem. Nici el, nici noi nu ne-am gandit ca o persoana care poate face minuni cu o echipa de oameni de vanzari ar putea avea probleme in a gestiona bugete pentru toate departamentele si a planifica strategia companiei pe urmatorii 10 ani.

Si ce am facut? Am pierdut timpul companiei, am sacrificat banii companiei, am pierdut un om excelent sau cu potentialul de a deveni excelent, poate chiar am ucis un profesionist si, mai presus de toate astea, am zdruncinat increderea unui om in sine. De fiecare data cand am vazut ca se descurca excelent pe o pozitie, l-am urcat si mai sus, pana cand si-a atins pragul de incompetenta.

Dupa care l-am dat afara. Felicitari!

1. Azi ma asez pe o banca in fata muzeului Antipa. Vis-a-vis de mine, o alta banca, pe care stateau 3 persoane. O tipa de vreo 28 de ani cu un copil. Imi scot PDA-ul si incep sa imi organizez agenda pt zilele urmatoare, in timp ce asteptam pe cineva. Se aude copilul: “uite-l pe tata!”. Ma uit la kinder, kinderul arata spre mine. Zambesc. Zambeste si tipa. Tipul din dreapta mamicii nu zambea.
- Nu, mami; tata e aici langa noi.
- Ba nu! (aratand din nou spre mine) Ala e tata!!
Cum tipului inca nu i se parea amuzant, incep sa ma gandesc serios daca nu cumva ar fi mai bine sa ma ridic si sa imi vad de drum. :)

2. Ieri pe Calea Dorobanti. Aglomeratie. Merg pe trotuar iar din directia opusa vine un pusti pe bicicleta, tot pe trotuar, facand slalom printre persoane. Il vad, nu imi schimb directia.

Ajunge la 10 metri de mine si incepe probabil sa se gandeasca ca e posibil sa nu ma poata ocoli asa ca incearca sa incetineasca. Nu mai are timp, reuseste sa ocoleasca cu greu 2-3 persoane, dar exact cand ajunge in fata mea isi da seama ca nu are pe unde sa treaca. Pune frana insa e deja prea aproape, eu n-am unde sa ma feresc. Intra usor cu roata din fata in piciorul meu. Nu ma loveste prea tare insa imi ramane o urma mare de roata de bicicleta pe pantalonii de la costum.

Bicicleta s-a oprit, eu m-am oprit. Ma uit la el. S-a blocat, nu zice nimic, nici macar “scuze”. Se uita speriat cand la urma de pe pantalonii mei, cand la mine. As vrea sa-i zic ceva de dulce dar nu pot. Singura intrebare care imi vine in minte in cele cateva secunde cat a durat toata intamplarea este: “ce o fi patit pustiul asta de e acum atat de speriat?”

Zambesc si ii zic “nu-i bine! pe bune ca nu-i bine!”. Ma scutur putin pe pantaloni si merg mai departe, nu inainte insa de a ii mai arunca o privire. Tipul, inca putin socat, dadea din cap afirmativ. Aparent, si lui i se parea ca nu-i bine. :)