Andrei Roșca

1. Una dintre cele mai tari editii Schimb de Carti de anul acesta are loc duminica, 1 iunie, in Bucuresti, incepand cu ora 15:00. Invitati sunt Michael Haulica, Cezar Paul-Badescu, Matei Florian, Vasile Ernu si, daca reuseste sa ajunga, Costi Rogozanu. Pe bookblog si schimbdecarti.ro puteti citi celelalte 4 motive absolut speciale pentru care n-ar trebui sa lipsiti. Daca ne puteti ajuta cu promovarea, n-ar fi rau. Aveti acolo si un poster pe care il puteti prelua.

2. Adi s-a gandit sa organizeze o intalnire de/cu bloggeri. Nu s-au mai facut de mult timp si mi-e dor de serile petrecute la Motoare. Deci eu merg. Veniti si voi. Ne reintalnim sau ne cunoastem, bem un suc si povestim. :)

3. Vreti sa aflati cum sa cumparati o carte in 3 pasi simpli? :)

4. Cititi si voi cu ce se ocupa oamenii astia. Eu i-am cunoscut, sunt oameni cu adevarat deosebiti, care vor sa ajute, si chiar o fac.

5. “Ce vrei să faci? … marketing. Ei bine, nu te cred ÅŸi dacă nu Å£i-ai dat seamă că într-un interviu trebuie să te vinzi, de la e-mailul anterior trimis, până la detaliile mărunte, atunci ai o problemă serioasă de tot. Un lider nu este lider în interiorul organizaÅ£iei în care activează pentru ca apoi să plece acasă ÅŸi să se lase dominat de vânzătoarea de la magazin.” Perfect de acord. Articolul complet la Ciprian.

6. Si filmuletul saptamanii. Despre cum nu ar trebui sa ne fie frica sa gresim. Adica despre oameni exceptionali. :)

[youtube]

via Dragos.

Imi pare bine ca articolul meu precedent a starnit interes. Initial, postul de fata trebuia sa fie un comentariu. Insa era prea lung si, apoi, m-am gandit ca or mai fi si altii care gandesc precum Andrei, caruia ii multumesc pentru comentariu. Andrei, uite raspunsul meu la randurile scrise de tine.

Tu zici asa:
“cei care muncesc peste 8 ore pe zi o fac pentru ca:
1. Nu sunt productivi. (a se citi folosesc IM si twitter in timp ce lucreaza, ba mai citesc/posteaza si bloguri)
2. Nu stiu sa isi organizeze timpul.
3. Numesc munca tot ceea ce fac in clipa in care se aseaza in fata unui calculator.

Parerea mea este ca ziua de lucru trebuie sa se termine dupa ora 5, si incepand cu a doua zi sa revii plin de energie la lucru (chiar daca e propria afacere)” [comentariul complet aici]

De acord ca unii oameni (antreprenori sau nu) sunt neproductivi, de acord ca sunt dezorganizati, de acord ca habar n-au ce-i ala time-management, de acord ca nu sunt focusati si ca pierd timp cu tot felul de activitati pe care le inclus in categoria “munca”. Dar hai sa ne punem impreuna o intrebare.

Daca exista si unii care nu sunt nici neproductivi, nici dezorganizati, ci pasionati?

Stii cum e sa nu poti adormi noaptea fiindca esti atat de entuziasmat de ceea ce vei face a doua zi? Cum e sa te asezi in pat, sa incerci sa adormi jumatate de ora, dupa care sa te ridici, sa te imbraci si sa pleci sa te plimbi pe strazi la 2 noaptea, gandindu-te la cat de mult iti place ceea ce faci? Cand te gandesti ca unul din multele tale vise s-ar putea indeplini foarte curand si ca mai sunt necesare doar vreo 24 de ore pentru asta, chiar crezi ca toata lumea poate imparti cele 24 de ore pe 3 zile de munca de cate 8 ore fiecare? Poate ca unii isi doresc lucrul ala atat de tare incat tot ce isi doresc e sa nu li se mai faca somn.

Cand crezi foarte tare in ceea ce faci, cand lumea te intreaba daca ai muncit mult saptamana asta iar tie iti ia 1 minut sa te gandesti la raspuns, fiindca tu nu simti ca muncesti decat foarte rar, cand stii ca tot ceea ce ai facut ai facut prin forte proprii, cand iti aduci aminte de unde ai inceput, atunci s-ar putea sa nu dai doi bani pe ziua de munca de 8 ore.

Nu ma intelege gresit, nu sunt workaholic, stiu genul. Doar imi place foarte mult ceea ce fac, imi plac oamenii cu care lucrez, imi plac lucrurile pe care le construim si imi place de mor imaginea pe care mi-am facut-o despre locul in care ne vom afla peste cativa ani. Cand nu imi va mai placea, ma voi opri. Am facut-o o data, am sa o fac din nou, daca e nevoie. Ca mine, mai sunt destui antreprenori.

Iti multumesc inca o data pentru comentariu, chiar voiam sa scriu lucrurile astea si stiu ca multa lume vede lucrurile asa cum le vezi tu. E normal sa fie asa. Si eu am crezut mult timp in necesitatea de echilibru in tot ceea ce fac. Si acum mai cred, insa parca nu la fel de tare, imi permit momente in care sa ma indoiesc. Un tip care mie mi-a placut (cine stie? poate ca, de fapt, un mos senil si nimic mai mult) zicea odata:

“Adevarata masura a vietii unui om nu se poate obtine decat prin lipsa de masura. Dorind fara masura, indraznind fara masura, iubind fara masura…”

Or, prin echilibru, noi tocmai asta vrem sa facem, sa ne masuram tot ceea ce facem, sa il incadram in limitele normale. De parca vreunul dintre noi si-ar dori cu adevarat sa fie perfect normal, obisnuit, clasificabil si incadrabil in tipare.

1. Nu merge fara munca.

Am crezut mult timp ca se poate, ca ideea de a pune banii sa lucreze pentru tine e valabila inca din faza de inceput a antreprenoriatului. Nimic mai gresit. De fapt, adevarul este ca luand calea antreprenoriatului, trebuie sa fii pregatit mai intai sa mananci multi cartofi prajiti si sa te multumesti cu putine. Vezi in jurul tau oameni care se angajeaza, muncesc 8-9 ore pe zi, avanseaza in functie, le creste salariul si au timp sa se si distreze. In timpul asta tu muncesti cel putin 10-14 ore pe zi si iti permiti de 3 ori mai putine decat ei.

Mai mult decat atat, stii ca experienta pe care ai acumulat-o te-ar putea propulsa in orice companie si ai putea ajunge la un salariu foarte bun intr-un timp mult mai scurt decat ceilalti. De multe ori, asta inseamna ca pe langa toate provocarile pe care antreprenoriatul ti le ofera, mai ai de luptat si cu tine. Trebuie sa rezisti suficient de mult timp in afara zonei de confort.

E o expresie care tot circula: “overnight succes usually takes 15 years”. Nu stiu daca e vorba neaparat de 15 ani, insa in mod cert tunurile nu mai functioneaza. E nevoie de munca. Aproape incorect de multa munca.

2. Antreprenoriatul cere sacrificii.

Mari! Atunci cand auziti de cineva care “in numai 3 ani” a reusit sa isi vanda afacerea pe foarte multi bani, intrebati-va cate ore a dormit el, cumulat, in cei 3 ani, cati prieteni are, cate sotii l-au parasit si daca familia l-ar mai recunoaste vazandu-l pe strada. Facand un inventar rapid, imi vin in minte 3 antreprenori divortati sau pe cale sa divorteze, inca vreo 2 care nu au avut timp sa isi construiasca nici macar o relatie si vreo 3 care mi s-au plans numai in ultima saptamana de faptul ca dorm 4 ore pe noapte. Iar cu familia e si mai complicat. Facem pariu ca 9 din 10 antreprenori isi vad parintii cel mult o data pe luna?

Exceptii? Exista, insa prea putine.

3. Antreprenorii nu sunt manageri.

Adevarul crunt este ca antreprenorii sunt caracterizati de un set de atribute foarte diferite de cele care ii definesc pe manageri. La inceput, asta nu deranjeaza pe nimeni. Problema apare in momentul in care esti un antreprenor bun. Asta se traduce in proiecte reusite, in planuri executate excelent si, in consecinta, afaceri care cresc.

Si cresc atat de mult incat la un moment dat e nevoie de un manager care sa tina totul in frau. Antreprenorii creeaza sisteme, managerii conduc sisteme. Antreprenorii au nevoie tot timpul de ceva nou, managerii lucreaza cu proceduri. Managerii iubesc tiparele, antreprenorii cauta constant modalitati de a sparge tipare. Antreprenorii isi asuma riscuri nebunesti, managerii doar le calculeaza.

Aparent, solutia e simpla: antreprenorul angajeaza un manager si ii da pe mana compania. Nu? Nu! De ce? Pai ia incercati voi sa ii spuneti unui antreprenor sa lase firma la care a construit ani de zile, numai el stie cat de greu, pe mana altcuiva si sa plece mai departe. Si daca ati reusit sa faceti asta, convingeti-i si pe oamenii care au ajutat la cresterea firmei sa accepte conducerea unui om pe care nu-l cunosc, un manager atat de diferit de fondatorul companiei. Exista solutii? Exista! Pentru orice problema exista. Doar ca nu intotdeauna e usor sa le gasesti si nu intotdeauna e comod sa le aplici.

[citeste si partea a II-a: Adevaruri neplacute despre antreprenoriat (4-6)]

via Dorin

Acum ceva mai mult timp, dupa un discurs tinut la invitatia unei asociatii studentesti, printre impresiile culese din foile de feedback au fost, ca de obicei, si cativa carora nu le-a placut. Am sa vorbesc azi despre 2 raspunsuri care m-au intristat, date de persoane diferite. Nu m-a intristat faptul ca erau oarecum negative la adresa mea, asta putea cel mult sa ma enerveze. M-au intristat fiindca mi-am dat seama ca o parte din oamenii aia aveau lacune serioase la nivel de mentalitate. Cumva, erau lucruri care le scapasera, lucruri absolut esentiale pentru dezvoltare din punctul meu de vedere.

1. “Speakerul (adica eu) nu a fost suficient de empatic, a vorbit despre vise si cum trebuie sa crezi in ele, ignorand faptul ca mare parte dintre cei din sala nu aveau un vis”.

Las la o parte empatia, e un termen pe care prea putini il inteleg. Cealalta parte m-a durut. Fiindca mi-am dat seama ca avea dreptate si ca multi oameni nu “au” vise si, mai ales, nu cred in importanta lor. Sigur, e vorba de o generalizare, o extensie pe care tipul a facut-o si la ceilalti, cu scopul de isi usura sarcina grea de a recunoaste existenta unei probleme pe care o are. Astfel, “mare parte din cei din sala nu au un vis” insemna de fapt “eu nu am un vis si ma simt ca naibii din cauza asta”. Dar problema inca ramane in picioare iar eu am gresit intr-adevar.

Cred insa ca am facut-o din prea multe sperante. Mi-am dorit ca oamenii aia sa aiba vise, mi-am dorit ca, in momentul in care le au (si majoritatea le avem!), sa le poata recunoaste. Si inca imi doresc asta. Fiindca fara vise, fara obiective, fara sa stii ce vrei, orice incercare de eficientizare e degeaba. Si oricat mi-ar placea mie sa cred ca suntem mai mult decat suma lucrurilor pe care le-am realizat in viata, societatea e inca la nivelul la care judeca si eticheteaza in functie de realizarile palpabile pe care fiecare dintre noi le-a avut. Realizari care necesita eficienta, deci obiective.

2. A doua persoana caruia nu i-a prea placut de mine a inceput prin a imi lauda “realizarile antreprenoriale” dupa care a tras concluzia: “dar nu e inca pregatit sa vorbeasca in fata unui grup de studenti.”

Ca sa o lamuresc de la inceput, mie mi-a placut cum a iesit prezentarea aia, au fost oameni care mi-au mai spus ca le-a placut, insa in mod cert se putea mai bine iar omul are dreptul la parerea lui, indiferent care ar fi aia. Nu faptul ca nu i-a placut sau ca i s-a parut ca sunt un speaker slab m-a deranjat. Stiu ca nu pot multumi pe toata lumea si e okay sa fie asa.

Problema e cuvantul “INCA” pe care l-a folosit: “nu e inca pregatit sa vorbeasca”. Intrebarea este: presupunand ca intr-adevar asta (adica eu) habar n-are sa vorbeasca in public, ce ar trebui sa faca? Sa stea acasa si sa se mai pregateasca un an – doi pana ajunge la nivelul la care sa poata vorbi “in fata unui grup de studenti” (atentie! nu orice fel de oameni, ci un grup de studenti! :))?

Si iata, aici se vede clar o problema de mentalitate. Oameni care nu inteleg ca singurul mod de a deveni mai bun este sa incerci, sa gresesti si sa te perfectionezi. Da! Unele activitati, printre care si vorbitul in public, sunt grele, mai ales daca nu te multumesti cu putin. Sunt grele, iar singura modalitate de a progresa in mod real este acumularea de experienta. Experienta care se acumuleaza in fata oamenilor, gresind. Da, doare sa gresesti! Si e cu atat mai greu cand iti constientizezi situatia: stii ca singura modalitate de a ajunge la nivelul la care iti doresti este sa urci pe scena si sa gresesti in fata unor oameni.

Cine nu intelege ca esecurile inseamna evolutie, are mici sanse sa se dezvolte. Cand am invatat sa nu imi mai fie frica de esec, am castigat jumatate de viata in plus.

1. Zilele astea am inceput sa iubesc cu adevarat RDS-ul. I-am iubit cam de zece ori pe zi pe toti angajatii si tocmai ma gandeam sa-mi extind dragostea si la rudele lor. Nu vreau sa scriu mai multe acum, poate intr-un post viitor. Oricum, sunt probleme care tin de competenta, si de subtilitatea exagerata cu care aceasta se incapataneaza uneori sa ne arate ca exista. Ideea e ca am revenit si se pare ca am reusit sa facem si bookblog-ul sa functioneze cum trebuie. Multumesc oficialilor Yahoo Romania pentru ajutorul acordat (a cata oara sa fie?). Mersi, Bobby. :)

2. Maine sunt din nou la Open Coffee Bucharest, de la ora 9:00, Cafepedia Universitate. Nu voi putea sta pana la sfarsit, zbor la o alta super intalnire. It’s gonna be huge. :)

3. Tot maine ma duc sa mai invat putina comunicare nonverbala, la inAction.

5. Vineri sunt la o superconferinta, Writing Your Own Legend. Suna foarte tare. Sa vedem.

6. Cei interesati de industria online, dati o fuga la Mircea sa vedeti care e unul dintre principalele motive pentru care nu functioneaza lucrurile. Are dreptate.

7. Fiti atenti ca Luminita chiar se pricepe. Analiza a stilurilor vestimentare (si nu numai), pentru Sorin Oprescu si Cristian Diaconescu. Pe Empower.ro

8. Am terminat de jurizat sectiunea de bloguri de la Olimpiadele Comunicarii, am fost la petrecere si mi s-a parut foarte misto totul. Felicitarile merg la Dragos si echipa.

9. Am fost si pe la Antena3 intre tmp. Nu stiu de ce, dar am asa o senzatie ca pentru asta ar trebui sa ii multumesc si lui Vlad :). In curand aparem si la TVR1. E prima aparitie pe sticla a lui Silviu Man ca “purtator de cuvinte” al bookblog.ro (asta e functia de pe cartea lui de vizita). Printre altele, imi place cum vorbeste la un moment dat atat de fluent despre nimic. Are stofa de PRist. :) Doamnelor, domnilor, viitoarea legenda: Silviu Man.

[youtube] de pe la minutul 1 incolo. Si retineti ca nu ma cheama Cristian. :)

Am mai scris despre asta acum vreun an, tot pornind de la un schimb de comentarii.

Acum cativa ani, cand eram si eu mai pe la inceputuri, puteam sa demonstrez oricui, pe hartie, ca daca se angajeaza e un tampit. Sau cel putin asa credeam. Oricum, eram foarte convins ca antreprenoriatul (nici macar nu ii ziceam asa pe vremea aia) era singura modalitate de a fi fericit si a face si bani. Uitandu-ma inapoi, imi dau seama ca taria cu care eu credeam in ideile astea era suficienta pentru a putea fi incadrata, dupa standardele mele de acum, la “fanatism”.

Aveam nevoie de asta. Cred ca toti trecem la un moment dat printr-o faza in care suntem “singuri contra lumii”, sau cel putin asa ne place sa ne vedem, niste rebeli. Apoi incepem sa ne maturizam (voit sau nu) si ne dam seama ca societatea nu stie sa primeasca rebelii asa cum credem noi ca ar merita sa fie primiti.

Am gresit. Mi-a luat (prea) mult timp sa imi dau seama ca lucrurile nu stau deloc asa. Am cunoscut oameni care lucrau ca angajati si care erau cu adevarat fericiti si am intalnit persoane cu business-uri proprii care, desi aveau bani, erau tristi si terni. Acum sunt la fel de convins ca atunci ca ceea ce vreau eu sa fac in viata e cu totul altceva decat a fi angajat.

Spun deseori ca nu as putea lucra niciodata pentru cineva, insa prin asta inteleg de fapt ca, desi probabil ca as fi capabil, ar trebui sa fac niste eforturi si niste compromisuri pe care nu sunt dispus sa le fac.

Acum stiu ca exista doua drumuri: a fi angajat si a merge pe cont propriu. Fiecare dintre noi alege una dintre caile astea, nu exista “drumul cel bun” sau “cel corect”. Fiecare drum are parti proaste si parti bune, insa, mai ales, fiecaruia dintre noi i se potriveste un rol. Sunt oameni angajati pe care ii admir sincer, specialisti in ceea ce fac. Sunt respectati, au bani, fac ceea ce le place si, mai presus de toate, sunt fericiti. Pentru ei am tot respectul.

Acum cativa ani buni, unul dintre primele proiecte la care am lucrat a fost un site de medicina generala. Inca este online, insa nu ii pot da adresa din cauza ca exista pe una dintre pagini actualul meu numar de telefon iar eu nu mai stiu demult parola pentru a putea intra pe server sa scot acel numar. :)

Am invatat acolo o gramada de lucruri, inca mai pot asocia destule boli cu simptomele lor si mai stiu si la ce sunt bune o gramada de medicamente pe care multi probabil ca nici nu pot sa le pronunte. Oricum, o experienta foarte interesanta. Mai important insa decat cele cateva sute de articole citite de 3-4 ori fiecare, este ca am ramas cu niste idei/principii foarte destepte, cum ar fi “nu exista boli, exista doar oameni bolnavi” sau “e mai usor sa previi decat sa tratezi”. Mi-a luat mult, insa in timp le-am inteles si m-au ajutat in cele mai neasteptate momente.

Probabil ca nu as mai avea acum nici timpul, nici rabdarea sa mai citesc toate acele articole. De fapt, daca ar fi sa incep acum un astfel de proiect, tocmai din aceasta cauza, l-as face pe format de blog, cu bucati mici de informatie, usor de digerat si bine dozate. Si, iata, ajung astfel la subiectul acestui post: Ionut a dat drumul la Diperia.ro, un proiect care exact asta isi propune. In plus, si acest blog are in spate o echipa de specialisti. Observati un pattern? :)

De o saptamana aman sa scriu despre subiectul asta. Astazi se pare ca voi reusi.

Acum un an si ceva descopeream un blog care, desi nu stiam, avea sa ma tina treaz noaptea, si nu doar o data. Tipul care scrie pe blogul asta nu isi da numele real, deci haideti sa ii spunem “Vali”.

Nu m-am cunoscut cu Vali, desi cred ca as fi putut. Nu ne-am vazut niciodata, nu am interactionat decat foarte rar, eu lasand comentarii pe blogul lui, iar el lasand la mine. Si totusi, fara sa ne cunoastem vreodata, am impresia ca il cunosc mai bine decat pe multi dintre oamenii care imi sunt amici.

Intr-o zi, nu mai stiu cand, nu mai stiu nici macar perioada, am deschis Bloglines-ul si am citit un post scris de Vali, un post in care se plangea in legatura cu actualul sau loc de munca. Nu ceea ce semnala el m-a impresionat, ci modul in care punea problema. Mi s-a parut ca vad la el un tipar de gandire foarte rar intalnit, dar pe care il recunosc de obicei atat de usor la oamenii pe care ii cunosc, dupa doar cateva cuvinte schimbate cu ei. E mentalitatea antreprenorului pur, 100%.

Nu toti cei care au mentalitatea asta ajung bogati, cunoscuti, probabil ca nu toti reusesc in viata. Fiindca luam decizii si, oricat de mult s-ar crampona unii de ideea de noroc, punctul in care suntem este in mare masura rezultatul sirului de decizii luate de noi de-a lungul vietii. Unii incepem cu mai putine in viata, altii primim mai multe. Unora li se iau lucruri importante devreme in viata, iar asta ii schimba pentru totdeauna. In rau sau in bine. Dar toti luam decizii.

Vali a luat la un moment dat o decizie. Nu stiu de ce si conteaza prea putin; eu l-am descoperit in situatia de a avea un job de care nu e multumit, cu un manager de doi bani, cum sunt atatia in Romania, facand un lucru la care se pricepe dar care, cumva, nu pare sa aiba sens. Fiindca el stie ca nu ar trebui sa fie acolo, ci pe cont propriu. E prins intr-o capcana pe care unii o numesc “the rat race‘.

Cred ca un singur lucru e mai crunt decat a fi captiv cand tu nu stii decat sa fii liber: acela de a iti constientiza permanent situatia. Iar Vali asta face de un si ceva de cand l-am descoperit eu. Se lupta sa scape dintr-un sistem in care si eu as fi putut sa nimeresc de doua ori pana acum. Am ratat captivitatea asta, la milimetru, de 2 ori. Poate ca se va mai intampla sa fiu pus in situatia de a lua astfel de decizii. Nu pot baga mana in foc pentru alegerea pe care o voi lua, sper doar sa am puterea sa cred suficient de tare in mine.

Oricum, cert este ca lupta pe care el o ducea o resimteam si eu. Sigur nu la aceeasi intensitate dar numai gandul ca as fi putut, atat de usor, fi si eu in locul lui ma facea sa ii deschid blogul cu neliniste. Uneori, dupa ce ii citeam textele, imi spuneam “eu nu am voie sa ajung acolo niciodata; daca ajung acolo, sunt mort”. Voiam sa citesc in urmatorul lui post ca a gasit cumva puterea sa scape de acolo, putere pe care eu pot doar spera ca as fi avut-o, insa n-am cum sa stiu sigur.

“Vali” e Derelict.
Vineri, pe 2 mai, Derelict si-a inaintat demisia, iar eu mi-am dat scaunul directorial de 300 ron pe spate, am pus picioarele pe birou, mi-am incrucisat mainile, am zambit, si am rasuflat usurat.

Multumesc, Derelict. :)