Scria Paler in Eul detestabil ca “nu exista decat paradise pierdute”. Mi-am adus aminte ca am mai citit asta la el, cred ca in Desertul pentru totdeauna si atunci nu am inteles la ce se referea, desi am incercat mult timp sa imi dau seama.
Paler nu era un om credincios, desi marturisea ca si-ar fi dorit sa poata spune o rugaciune fara sa simta ca face un act mecanic. A scris insa destul de mult despre izgonirea lui Adam si a Evei. Edenul este modelul paradiselor noastre, fara el niciunul din raiurile pe care ni le imaginam n-ar fi fost “paradis”. S-ar fi chemat altfel si ne-ar fi dus cu gandul la cu totul altceva. Cel putin pentru noi, Edenul a devenit “Paradis” abia dupa ce Adam si Eva l-au pierdut. Daca n-ar fi pacatuit, daca n-ar fi fost izgoniti, e foarte probabil ca problema unei gradini sa nu se fi pus niciodata. Atunci ce pretentii am putea sa avem de la copiile mai mult sau mai putin fidele ale acelui paradis? “Nu exista decat paradise pierdute“.
M-am regasit in multe din cartile lui Octavian Paler si stiu ca asta e valabil pentru multi dintre cei ce i-au citit cartile. Daca l-as fi descoperit mai devreme, acum 5-6 ani de exemplu, ar fi fost foarte mari sanse sa pun modul meu de gandire si analiza de acum pe seama influentei pe care scrierile lui au avut-o. Din fericire (pentru sanatatea mintii mele), l-am descoperit tarziu si, astfel, asemanarile nu pot fi puse pe seama pasiunii ci mai degraba pasiunea ar putea fi, partial, datorata asemanarilor.
Totusi, in ciuda acestor tipare mentale comune, am gasit multe locuri in care vad lucrurile complet diferit fata de el. Spre exemplu, in problema de mai sus, eu cred ca mai exista si altceva decat paradise pierdute si anume, paradise inca negasite. Paradise pe care le cautam. Credem ca exista, uneori stim chiar si cum ar trebui sa arate, si le cautam. Speram ca intr-o zi le vom gasi. Speram ca acea zi sa fie inainte sa incetam sa mai fim.
Apropo de asta, ajuns in pragul disperarii, imblanzit, Gaugain a zis odata, simplu: a spera inseamna aproape a trai.
M-am hotarat. Am sa vorbesc la IMTO Day, la Iasi, despre formarea unei echipe de online publishing (intotdeauna mi-a placut cum suna asta :)). De ce subiectul asta?
Fiindca a pune la un loc niste oameni si a forma o echipa sunt lucruri complet diferite. Fiindca pe online (dar si in presa traditionala) sunt mari probleme cu fluctuatiile de personal. Fiindca managerii sunt prea obsedati de proceduri, targeturi si bani ca sa isi mai aduca aminte ca fiintele cu care lucreaza nu se cheama oameni doar intamplator. Si fiindca la bookblog.ro am o super echipa de care sunt foarte mandru.
Am sa aleg probabil 3-4 concepte, idei pe care eu le-am folosit si inca le folosesc, voi vorbi putin despre cum cred eu ca ar trebui alesi oamenii care vor forma echipa si e foarte posibil sa ating si subiecte care tin de dinamica grupurilor, fara sa intru insa in detalii foarte tehnice.
Vreau ca oamenii sa auda acolo 2-3 idei clare, pe care sa le poata judeca si sa vada daca le pot folosi in ce au ei de gand sa faca. Ma refer aici la studenti, in primul rand pentru ei am sa vorbesc. Desi exista un lucru pe care sigur am sa il spun si stiu ca ii va face si pe managerii din sala sa se incrunte. :)
E interesant cum invidiem pasarile cu libertatea lor doar cat timp e vorba de viata. Cand ne gandim insa la ce se va intampla dupa, Paler zicea bine: nu am vrea sa fi trecut prin viata ca ele. Zburand, ele nu lasa nici o dara in aer, in timp ce noi asta visam. “Chiar daca unii nu lasam decat o dara de sange”.
In goana dupa “a ne fi noua bine” toti ne oprim la un moment dat sa ne intrebam cum ne vor tine minte altii, in momentul in care nu vom mai fi. Toti speram sa facem ceva memorabil. Nu neaparat sa schimbam lumea sau sa salvam vieti, dar tanjim dupa cuvintele “nu te voi uita†si dupa sentimentul ca prin ceea ce am facut sau spus am crescut macar cu un nivel viata cel putin unei persoane, ca am ajutat-o sa faca pasul de la bine la extraordinar sau de la groaznic la suportabil. Vrem ca umbra noastra sa nu dispara odata cu noi.
Am raspuns la cateva intrebari pentru IMTO si, fiindca tot scriu putine lucruri care tin de business pe blogul asta, m-am gandit sa fac un copy-paste. Asadar:
Cine este Andrei Roşca şi ce a făcut în ultimii 3 ani?
Andrei RoÅŸca este antreprenor de online. In ultimii 3 ani a facut un exit dintr-o firma de software targetata pe IMM-uri si a inceput mai multe proiecte pe online. Cele mai cunoscute sunt bookblog.ro, basicmarketing.ro, octavianpaler.ro si schimbdecarti.ro
Cum crezi că va evolua mediul online românesc în 2008?
Cred ca se va crea o prapastie si mai mare intre oamenii si companiile care stiu ce fac si cei care se joaca. Mai cred ca agentiile de publicitate online se vor adapta sau vor incepe sa piarda teren si ca, foarte probabil, vor aparea cativa playeri noi din noul val de antreprenori (in special pe zona de publishing).
Ce practici care au dat randament online încep să devină mituri?
Nu stiu despre mituri insa in mod cert nisele incep incet incet sa se acopere si la noi. Ceea ce insemna ca in cativa (putini) ani va fi foarte greu sa mai intri primul pe un domeniu.
Care din trendurile actuale recomanzi a fi evitate?
Toate. Cred ca antreprenorii valorosi creeaza trenduri sau gasesc modalitati destepte de a le adapta.
Care sunt oportunităţile momentului în Internetul românesc?
Sa incepi ceva. E probabil cea mai “urgenta†oportunitate si, in acelasi timp, cea mai des ignorata.
Provincia va avea o şansă în perioada următoare sau focusul va rămâne pe Bucureşti?
Provincia a avut intotdeauna sanse, asta cu monopolul Bucurestiului e o prostie. A, ca e mai greu pentru cineva din provincie fiindca nu isi poate face la fel de usor relatii, e adevarat. Dar “mai greu†nu inseamna imposibil. Inseamna ca vei fi apreciat mai mult atunci cand reusesti.
Crezi că Iaşiul poate avea un rol strategic pentru dezvoltarea onlineului românesc?
Sunt destui oameni buni in Iasi, deci potential exista. “Strategic†nu stiu, nu cunosc Iasiul suficient de bine.
Ce te aştepti să găseşti la IMTO?
Oameni care vor sa invete ceva, mai interesati si mai dornici de cunoastere decat cei din Bucuresti. Cred ca e unul dintre avantajele provinciei: oamenii isi doresc mai mult, iar asta e excelent.
1. “Jucam carti intr-o seara, mama, eu si fratii mei, la noi la ferma, in Pennsylvania.
Mama impartea cartile si mi-a dat cea mai proasta mana posibila. Am inceput sa ma plang. Mama a spus: Foarte bine, baieti, lasati-va cartile pe masa cu fata in jos. Vreau sa va spun ceva, in special tie, Ike.
A zis: Acesta nu este decat un joc, dar este asemenea vietii. Vi se va intampla de multe ori sa primiti o mana proasta. Ce trebuie sa faceti este sa luati fiecare mana, buna sau proasta, si sa nu va vaicariti si sa va plangeti, ci doar sa luati mana si sa o jucati. Daca sunteti destul de barbati sa faceti asta, Dumnezeu o sa va ajute si totul o sa iasa bine in final.â€
Ike era viitorul presedinte al SUA, Dwight D. Eisenhower. (din cartea Spune pot si vei putea, de Norman Vincent Peale. via Ovidiu)
2.Avem un concurs pe BasicMarketing, pentru cei interesati de marketing. Sau macar de sucuri si discutii despre nimicuri. :)
4. O paralela foarte tare intre copilaria noastra si copilaria lor. Eu ma regasesc in 99% din ce e acolo. Si mi se pare trist. Poate ca voi scrie un post separat despre asta.
A fost pe mai multe bloguri, eu l-am gasit la Andrei.
Acum ceva (mai multa) vreme eram pe cale sa semnez un contract foarte important pentru mine. Nu era o suma importanta de bani, erau chiar putini. Si nici nu era vital sa il semnez. Era insa important fiindca semnarea lui marca trecerea intr-o noua etapa. In plus, ajunsesem destul de greu in punctul ala.
Aveam intalnire la ora 16 iar la ora 11 am inceput sa pregatesc totul. Mai facusem multe intalniri de vanzari, insa pe alte produse. Chiar si asa, imi stiam bine produsul si eram convins ca am sa semnez, doar ca simteam nevoia sa ma pregatesc cum faceam la primele intalniri. Nici azi nu stiu de ce, probabil am simtit ca face parte dintr-un soi de ritual.
Cateva ore mai tarziu eram in biroul tipului iar el se uita pe contractul pe care il adusesem. Nu aveam emotii, stiam ca e un contract bun pentru ambele parti, stiam toate obiectiile care puteau sa apara si cum sa le tratez pe fiecare. Simteam ca sunt pregatit pentru orice ar fi putut sa zica si eram dispus sa las cel mult 10% din valoarea contractului, in niciun caz mai mult.
Aproape ca imi doream sa se lupte sa obtina un pret mai bun. Mi se intampla asta destul de des, luptele usoare nu ma satisfac suficient, trebuie sa simt ca nu oricine ar fi putut face asta; parca da un sens pregatirii dinainte si, in mod cert, e si o chestie care tine de ego.
Asadar, tipul – un manager foarte bun, vreo 45 de ani, se uita pe contract, zambeste, se uita la mine, zambesc si eu, el se uita iar pe contract si zice: “nu mai retin suma despre care vorbisem la telefon dar am retinut ca ar exista posibilitatea unei reduceri”. Continui sa zambesc si ii zic, parca usurat: “bineinteles, putem negocia”. Abia asteptam, nici nu mai conta atat de tare daca semnam sau nu contractul, voiam doar sa tin cu dintii de pret. Eram pregatit pentru orice. Sau cel putin asa credeam.
- Bineinteles, putem negocia.
- Pai bine. Hai, negociaza!
Ma blochez pentru o jumatate de secunda, imi revin, zambesc si fac prima oferta.
- Cum vi se pare ___? (era o suma mare, eram convins ca o sa ne distram)
- Perfect! Batem palma! Acum scuza-ma, am o intalnire foarte urgenta…
Stampileaza, semneaza, ne ridicam in picioare, dam mana si iese din birou.
Ma uit un pic in jur, nedumerit, si ma asez la loc pe scaun in biroul ramas gol; ma las putin pe spate cu scaunul, pun picior peste picior, incep sa rad si singurul lucru care imi vine in minte este: what the fuck was that?!
Intr-un cimitir din Craiova, pe o cruce simpla, statea scris un citat din Clavell:
“Ce sunt norii decat un pretext pentru cer / ce e viata decat o fuga de moarte?” Apreciem prea putin viata. Ni se pare ca ni se cuvine si nu ne intrebam prea des de ce.
