Ciprian organizeaza Internet Myths Trends Opportunities la Iasi. Am fost si eu in situatia lui Ciprian, am primit si eu atacuri nefondate si probabil ca o sa mai primesc. Cand ma ataca pe mine, incerc sa aplic asta si ii ignor (din cauza asta). Cand ii ataca pe altii, ma enervez. Nu fiindca nu m-as putea controla, ci fiindca asa am eu chef!
Asadar, as vrea sa transmit un mesaj tuturor papagalilor care stau pe margine, isi traiesc viata in fata televizorului, se plang ca in Romania nu se face nimic si ii ataca pe cei care, spre deosebire de ei, sunt proactivi.
Stiti de ce e omul ala de zece ori mai tare ca voi? Nu fiindca are o mentalitate de castigator iar oamenii cu astfel de mentalitate n-au cum sa nu reuseasca, desi asa e. Nu fiindca organizeaza prima conferinta din Iasi dedicata mediului online, conferinta la care va participa multa lume din Bucuresti si probabil si alte orase, desi asa va fi. Nu fiindca, spre deosebire de multi altii, la el chiar se vede ca stie despre ce vorbeste pe blogul ala.
Nu. El e de zece ori mai tare ca voi fiindca incearca ceva! Si chiar daca, prin absurd, ceea ce incearca nu i-ar iesi, tot ar fi mult peste nivelul vostru. Fiindca voi stati in colivia voastra, injurati si criticati pe altii, si aruncati cu cuvinte precum democratie si libertate de expresie desi nu sunteti capabili sa pricepeti ca democratia implica si responsabilitate, termen care, evident, lipseste din dictionarele voastre.
Va legati de varsta prea mica, lipsa de experienta, eventuale renuntari percepute ca esecuri si, in general, de orice va puteti lega pentru a da in cap oricarui om care incearca sa faca ceva. Voi, sunt convins, habar n-aveti de ce faceti asta. O faceti ca sa acoperiti niste frustrari. Proactivitatea lor accentueaza pasivitatea voastra, la fel cum atacurile pornite din invidie subliniaza alte multe “calitati” pe care le aveti.
Ce sa mai zic, in ignoranta voastra, sunteti niste regi! Doar aveti grija ca atunci cand iesiti din regat sa stingeti televizorul si sa trageti usa dupa voi.
Tocmai m-am intors din teambuilding din Craiova, unde a fost foarte misto. Au fost 2 zile fara internet si fara telefoane care sa poata fi incadrate la categoria business. Si a fost prima data cand internetul nu mi-a lipsit, cand nu mi-a pasat nici macar pentru 5 minute nici de mailuri, nici de ce voi avea de facut cand ajung inapoi in Bucuresti. Evoluam, se pare. E bine. Probabil ca am sa mai scriu zilele urmatoare, aici si/sau pe bookblog despre Craiova, nu stiu exact. Cert e ca vreau sa ii multumesc lui Gabi Nistoran ca ne-a ajutat sa gasim cazare intr-un loc foarte tare si ca a facut, rabdator, pe ghidul. :) Multumesc.
Si acum, fiindca nu ma pot abtine, am sa fac ceva ce nu am mai facut de mult timp. Voi da un citat dintr-o carte si nu il voi comenta. Nu am sa adaug absolut nimic la el. Am spus deja de mai multe ori ca eu cred foarte tare in asta.
“Suntem la apusul unei societati bazate pe date. Pe masura ce datele si informatiile devin domeniul calculatoarelor, societatea va pretui tot mai mult singura capacitate a omului care nu poate fi automatizata, aceea de a avea sentimente – ea va influenta totul, de la deciziile noastre de cumparare pana la felul in care conlucram cu ceilalti. Succesul companiilor se va baza pe povesti si mituri. Firmele vor trebui sa inteleaga faptul ca produsele lor sunt mai putin importante decat povestile lor.” – Rolf Jensen
Am primit niste feedback zilele astea, foarte util de altfel. Cel pozitiv ma bucura, ca de obicei. Imi confirma ca sunt pe drumul cel bun. In ceea ce priveste feedback-ul negativ, tot ca de obicei, parcurg etape. Prima e cea in care ma enervez. Nu la modul ca arunc cu chestii prin casa si dau cu pumnii in tastatura. Poate as face-o si pe asta dar nu ma prea ajuta si cum sunt obsedat de eficienta, am renuntat. Eu fierb in suc propriu.
De cativa ani incerc sa controlez asta. E clar, pe cei mai multi dintre noi ne deranjeaza critica, indiferent daca e “constructiva” sau daca iar a deschis unul gura sa nu adoarma. E normal sa ne deranjeze dar eu simt ca am un bonus la capitolul asta, fiindca sunt destul de orgolios. In momentele alea cred ca as putea sa ripostez destul de dur si stiu ca asta m-ar face sa ma simt mai bine. Din fericire, stiu si ca ar fi o solutie doar pe termen scurt si ca, pe termen lung, numai oamenii ingusti la minte folosesc metoda asta. Asa ca fac tot posibilul sa iau cat mai putine decizii in aceasta prima faza si incerc sa fac astfel incat sa trec cat mai repede la urmatoarea.
Urmatoarea este faza in care nu mai sunt nervos, sunt doar suparat si, uneori, dezamagit. Evident, o alta stare care nu imi place, caracterizata prin pasivitate. As zice ca e faza de acceptare, de impacare cu criticile, de reamintire a faptului ca e imposibil ca 100% din feedback sa fie pozitiv si ca orice lucru pe care il faci si despre care crezi ca e bun, va deranja pe cineva. Pare usor acum cand scriu, dar nu-i deloc. E frustrant si cred ca aici clacheaza de fapt oamenii.
Unii, cei care stau mai prost la capitolul vointa sau sunt exagerat de hedonisti, sar la bataie sau riposteaza dur, fara sa le pese de altceva. Altii, cei care ajung in faza 2, pasivi sau mai lipsiti de curaj, intra intr-o stare de deprimare si raman blocati acolo.
Daca reusesc sa trec si de faza asta (si de ceva timp reusesc sa trec, in majoritatea cazurilor), ajung la momentul in care sunt din nou linistit, lucid, poate avand inca o usoara parere de rau, insa hotarat sa invat ceva din asta. Iar atunci mi-e usor sa iau criticile la rand, sa le citesc cu o anumita detasare, sa le judec si sa le cataloghez, zic eu, obiectiv. Unele sunt spuse din rautate, altele vin de la oamenii care n-au fost rau intentionati, doar ca mai au multe de invatat si au judecat gresit niste lucruri. Intotdeauna ma intreb cine e persoana care ma critica si de ce ar trebui sa imi pese.
Invat multe in aceasta ultima faza, sunt convins insa ca si mai multe lucruri trec pe langa mine de mai multe ori, pana sa le pricep. Un lucru mi-e clar: avem nevoie sa gresim, avem nevoie sa fim criticati, avem nevoie sa invatam sa ne controlam, avem nevoie sa ajungem in ultima faza de cat mai multe ori. Fiindca doar asa putem invata. Sigur ca uneori mai si doare, insa daca era usor o facea toata lumea. Si, nu-i asa?, ar fi groaznic sa fim “toata lumea”. Ne-am plictisi cu noi.
1. In weekend facem un team-building in Craiova (a se citi “plimbare”) :) 2. La Olimpiadele Comunicarii s-a intrat deja in ultima saptamana de inscrieri. Dati o fuga pana acolo. 3.Gabi organizeaza o dezbatere, maine in Club A, de la ora 18:00. “Cui ii mai pasa de poezie?” se cheama. Nu e chiar domeniul meu de expertiza, deci voi sta mai retras. Gabi face parte din bookblog si, printre altele, coordoneaza sectiunea de poezie, Poemele de langa noi. 4. De pe BasicMarketing iese Petre, intra Ovidiu. Nu ne-am batut, nu ne-am certat, Petre va accelera pe niste proiecte personale care nu ii mai permit sa scrie la fel de des. Va continua insa sa scrie pe BasicMarketing ca special guest. :)
5. Si bookblog se pregateste de o noua “achizitie”.
6. Azi, pana la ora 15:28, au fost 4 persoane care s-au straduit sa ma enerveze. E prea misto afara, mai incercati. Eu ies sa ma plimb, las mailul deschis si, ca de obicei, mobilul pe birou.
“In my third year at Oxford, however, I noticed that I seemed to be getting more clumsy, and I fell over once or twice for no apparent reason. But it was not until I was at Cambridge, in the following year, that my father noticed, and took me to the family doctor. He referred me to a specialist, and shortly after my 21st birthday, I went into hospital for tests. I was in for two weeks, during which I had a wide variety of tests. They took a muscle sample from my arm, stuck electrodes into me, and injected some radio opaque fluid into my spine, and watched it going up and down with x-rays, as they tilted the bed. After all that, they didn’t tell me what I had, except that it was not multiple sclerosis, and that I was an a-typical case. I gathered, however, that they expected it to continue to get worse, and that there was nothing they could do, except give me vitamins. I could see that they didn’t expect them to have much effect. I didn’t feel like asking for more details, because they were obviously bad.
The realisation that I had an incurable disease, that was likely to kill me in a few years, was a bit of a shock. How could something like that happen to me? Why should I be cut off like this? However, while I had been in hospital, I had seen a boy I vaguely knew die of leukaemia, in the bed opposite me. It had not been a pretty sight. Clearly there were people who were worse off than me. At least my condition didn’t make me feel sick. Whenever I feel inclined to be sorry for myself I remember that boy.”
Ati citit o poveste trista. Acum vedeti mai jos cum vorbeste un invingator si data viitoare cand sunteti suparati pe viata pe care o duceti, aduceti-va aminte de ce spune Hawking in finalul interviului.
“Professor Hawking has twelve honorary degrees, was awarded the CBE in 1982, and was made a Companion of Honour in 1989. He is the recipient of many awards, medals and prizes and is a Fellow of The Royal Society and a Member of the US National Academy of Sciences. He has three children and one grandchild and was married twice.” [mai multe despre Stephen Hawking aici]
Cam la ce nivel de dezvoltare personala trebuie sa ajungi ca sa ai mentalitatea asta?
A fi liber nu inseamna a nu iti asuma niciun fel de responsabilitate, ci a avea dreptul sa iti alegi pentru ce anume vrei sa iti asumi responsabilitatea. Sau cel putin asa vad eu lucrurile. Eu, tipul obsedat de ideea de libertate. Am facut multe greseli, probabil ca voi face si mai multe din cauza acestei obsesii.
Stiu cat de fina e linia dintre libertatea pe care ti-o doresti fiindca urasti sincer constrangerile si libertatea pe care o vrei fiindca iti neaga responsabilitatile. O stiu fiindca o trec des, de multe ori inconstient, uneori perfect lucid.
Ma gandesc ca toti iubim libertatea si ca a mai fost cel putin un om care a ajuns la concluzia asta inaintea mea, altfel inchisorile ar fi fost doar niste pajisti verzi pline de margarete. Povestea cu drobul de sare nu mai pare la fel de amuzanta acum, cum parea la 5-6 ani.
Cel putin nu cand stii ca esti posesorul unei mentalitati cu probleme de claustrofobie, care simte ca se sufoca si riposteaza la cel mai mic semn de incoltire. Si numai oamenilor slabi nu le este frica sa lupte cu ei. Nu ne e teama ca vom pierde, ci ca nu ne vom putea ierta ca am castigat si de data asta.
Uitandu-ma in jur, imi dau seama de cat de norocos sunt ca imi place atat de tare sa ma dezvolt. Unul dintre lucrurile pe care cred ca nu le voi intelege niciodata (de parca as vrea cu adevarat) este incapacitatea oamenilor de a aprecia evolutia.
Am avut 2 saptamani obositoare dar foarte misto, in care am invatat multe lucruri noi despre mine. De cate ori trec printr-o astfel de perioada ma bucur, fiindca imi dau seama cat de multe mai am de descoperit. E acelasi sentiment pe care il am in legatura cu cartile cu adevarat bune, mi-as dori sa nu se termine niciodata. Nu ii inteleg pe cei care abia asteapta sa vada cum se termina un film sau un roman, la fel cum nu ii inteleg pe cei care se grabesc sa termine de mancat o ciocolata care le place.
Cand iti place atat de mult un lucru, cum poti sa iti doresti sa vezi finalul? Nu ma intereseaza sfarsiturile, fiindca pentru mine a contat intotdeauna mai mult modul in care parcurg drumul, decat momentul in care ajung la destinatie. Mi se pare ca despre asta e viata. Nu traim doar ca sa murim frumos. Oamenii care isi propun sa munceasca timp de 10 ani, din greu, la ceva ce nu le place, pentru ca apoi sa poata “trai”, sunt niste tampiti. Cum poti sa renunti la ani din viata ta multumindu-te in schimb cu sperante?
Cand am fost in Timisoara acum cateva zile, in avion, la o coborare mai brusca. mi-au transpirat palmele. Mie nu-mi transpira niciodata palmele. Mi se intampla alte lucruri atunci cand am emotii, dar asta niciodata. Ma uitam la ele, nu imi venea sa cred ca s-a intamplat asta, si zambeam cu gura pana la urechi fiindca mi se parea fascinant. Dupa vreo 2 minute am intors capul spre vecinul din stanga si l-am vazut fixandu-ma curios. Pana atunci, de cand am urcat in avion, a tot stat ingropat intr-un dosar stufos, facand calcule.
Habar n-are! A ajuns la 50 de ani si n-a priceput nimic.
Later edit2: Semnati si voi petitia asta. Este vorba despre cazul Teo Peter in care americanii se tin de glume proaste. Mi se pare ca tine de decenta sa incercam sa facem ceva.
1. Teoretic vorbind, Petre a scris un articol tare pe BasicMarketing. Si practic tot asta a facut. :)
Cu siguranta ati lucrat sau macar conversat cu oameni care spun lucruri de genul „zi-mi concret, nu ma lua pe mine cu teorie†sau „nu ma incurc eu cu carti, seminare si alte prostii din asteaâ€. Mediul business e plin de atitudini dintr-astea de superficialitate deghizata in pragmatism dus la extrem, si pe alocuri dispret pentru „partea teoretica†a lucrurilor. Cu totii stim exemple de patroni fara studii superioare care-i iau peste picior pe cei cu MBA-uri, oameni care spun ca au „flerâ€, „talentâ€, „nas†sau „vana†cand vine vorba de afaceri/vanzari/marketing, sau cum vreti sa-i spuneti. Ei se ghideaza exclusiv dupa intuitie, nu trebuie sa invete meserie din carti, nu? [citeste restul articolului]
2. S-a publicat interviul pe care l-am dat acum vreo 2 saptamani pentru revista Arcada. Il gasiti aici, la pagina 62. E un interviu relaxat, o discutie la o cafea. Mentionez ca a fost un interviu face2face, nu in scris, deci virgulele puse aiurea si typo-urile nu imi apartin. Nici cei cativa “i” in plus, pe ici pe colo. In rest, imi asum tot. :)
4. Madalin scrie niste articole foarte interesante, despre marketing. Ultimul care mi-a placut e despre limitele preturilor impare.
5. Daca v-a scapat, din seria “Vorbiti afacereza“. E chiar pe linia aia fina, mi-a placut.:)
6. Au aparut prin dreapta blogului niste coperti de carti. Nu e vorba de publicitate ci de promovarea unui proiect personal si o alta manifestare a ideii de filtrare a informatiei.
Later edit: 7. A, da. Si ii avem pe unii de la Urban & Asociatii care fac pe desteptii. Au facut spam si au luat amenda pe chestia asta. Nasol! Le dorim cat mai multe. Si as mai avea eu o lista de firme care fac spam. Diferenta e ca astia de pe lista mea nu sunt firme de avocatura iar Urban & Asociatii sunt. [de la manafu]
Am dat de un citat al Sophiei Loren. Nu e ea mare inteleapta dar de data asta a cam nimerit-o. Zice asa: “Farmecul este pe jumatate ceea ce ai si pe jumatate ceea ce oamenii cred ca ai“.
In acelasi mod am privit si eu tot timpul succesul. L-am impartit in succesul pe care il vad altii la tine si succesul pe care il simti tu in fiecare dimineata cand te uiti in oglinda.
Primul dintre ele, cel pe care il vad ceilalti la tine, e relativ usor de obtinut, al doilea chiar necesita munca. Insa ceea ce e cu adevarat interesant este modul in care viata ta se schimba in functie de atingerea acestor tipuri de succes:
1. Daca lumea vede in tine un om de succes dar tu nu vezi, atunci vorbim despre o imagine fabricata, de carton, falsa si mai devreme sau mai tarziu probabil ca ajungi sa te simti ca naibii. Si ar trebui!
2. Cand tu stii ca esti un om de succes, insa ceilalti habar n-au te vei simti excelent pana la un punct. Punctul in care, conform piramidei lui Maslow, “te captusesti” cu o nevoie de nivel inalt numita “recunoastere”. Iar din momentul ala incepi sa iti doresti ca si ceilalti sa vada in tine un om de succes; chiar daca te-ai multumi cu lucruri mai marunte si nu ai nevoie neaparat sa apari la TV sau sa te alerge fanii pe strada. Aici depinde, fiecare dintre noi avand nevoie de alte tipuri de recunoastere.
3. Si mai este cazul in care ai ambele tipuri de succes. atunci totul ar trebui sa fie bine cat timp imaginea ta este in concordanta cu ceea ce simti tu ca esti. Singura problema care ar putea aparea este ca trebuie sa stii cand sa micsorezi nivelul de transparenta.
Cu alte cuvinte, la un moment dat iti vei permite luxul sa fii modest si sa arati lumii mai putin decat esti cu adevarat. Unul dintre motive ar putea fi ca iti doresti liniste. Tu te poti dezvolta in continuare, poti avea mai mult succes in ochii tai dar lumea din jur s-ar putea sa nu fie pregatita sa ofere liniste unui om care, din punctul lor de vedere, are atat de mult succes.
Si apropo de asta, imi amintesc un mini-documentar in care un tip Haggard zicea: “I think we loved Elvis to death. We nearly did the same thing with Johnny Cash“.
