Andrei Roșca

Tot zic ca scriu de cateva zile despre faptul ca ma asteapta 6 saptamani nebune. Voi lansa doua proiecte noi, bookblog a trecut de ceva timp de un nou prag iar chestia asta vine la pachet cu nevoia de adaptare si obligatia de a lua decizii “responsabile” (hai, definiti asta!) si, mai ales, am de infruntat niste frici, ceea ce imi dozeaza activitatea cu adrenalina si zambete ironice, plus frecvente incercari de a suprima pe cat posibil tot ceea ce pare a avea o solutie logica.

Pe de alta parte, vremea de afara pare sa fie de acord cu mine ca lucrurile vor fi okay si ca, indiferent de unde incepem sa numaram, fiecare dintre noi are o singura viata. Si, apropo de postul precedent, poate ca merita ca din cand in cand sa iti bagi picioarele in tot ceea ce este result-oriented, on-target si sa faci doar ceea ce ai chef sa faci, fix atunci cand ai chef sa faci, sfidandu-te pe tine si creand premisele unui proces de constiinta ce se anunta a fi chinuitor de dur.

Avem o frana comuna: ne e prea frica de esecuri, fiindca tot felul de tipi ne invata ca a avea succes e tot ceea ce conteaza, fara a ne aminti ca succesul poate fi definit in mod realist doar ca antonim al esecului. Iar acum, pentru a da putina greutate celor spuse mai sus si a scapa de privirile ce m-ar putea acuza de superficialitate voi chema in ajutor un, un, un…personaj fictiv! :)

“Even the biggest failure, even the worst, most intractable mistake beats the hell out of never trying.” Grey’s Anatomy

Pentru azi si maine am o agenda atat de plina incat, daca ar fi o zi obisnuita, m-as intreba daca sa imi descurc firul de la casti pe drumul catre metrou sau in timp ce casierita se cauta de rest pentru cei 3 ron pe care tocmai i-a primit. Daca ar fi o zi obisnuita as folosi tehnici de auto-motivare, as accelera tot ceea ce fac si as incerca sa gasesc solutii rapide pe care in mod normal sunt prea ocupat sa le vad.

Oamenii responsabili nu procrastineaza, ei inteleg ca trebuie sa ramana focusati si sa se concentreze pe obiective, sa nege nebuniile de moment si sa anuleze tentatiile si sursele de “zgomot” care ii distrag. Oamenii responsabili se iau prea in serios uneori.

Am plecat in parc sa citesc. Puteti incerca sa ma deranjati, las ambele telefoane deschise…

Am stat si m-am gandit mult la asta. Cred ca cea mai grea sarcina cu care se confrunta un manager e incercarea de a ii multumi pe toti. Sunt momente cand nu numai ca esti atacat din toate partile si ti se contesta deciziile, dar nici macar echipa ta nu intelege exact de ce ai facut anumite lucruri; si e normal sa fie asa.

In primul rand fiindca ei nu vad imaginea completa. Managerii sunt nevoiti sa gandeasca la nivel macro, pe termen lung, sa prevada probleme ce ar putea aparea, sa controleze riscuri. Asta fac ei prin definitie! Sunt in the problem solving industry, administreaza sisteme si gasesc solutii. Ceilalti membri ai unei echipe sunt la fel de importanti, insa fiecare are doar bucati, mai multe sau mai putine, dintr-un puzzle.

Si oricat ai incerca tu, ca manager, sa le oferi o imagine cat mai completa, sunt lucruri pe care nu le pot intelege decat daca au trait aceleasi experiente cu tine. Uneori, oricat de mult ti-ar dori sa le explici fiecare decizie, nu ai cum sa o faci. Veti spune ca asta se intampla tuturor, nu doar managerilor. Corect! Insa in viata de zi cu zi, un om obisnuit are de purtat astfel de lupte 1 la 1, in timp ce un manager “lupta” de obicei cu o echipa. Iar daca managerul e unul bun, echipa mai este si sudata ceea ce face ca lucrurile sa fie si mai complicate.

Si fix aici apare necesitatea de a fi mai mult decat un manager. Cred ca pentru a conduce eficient si pe termen lung un sistem, trebuie sa fii mai mult decat un manager exceptional.

***disclaimer: nu s-a intamplat nimic in ultima perioada care sa ma faca sa ma gandesc la cele de mai sus. Din fericire, totul e okay. Scriu din amintiri fiindca, atunci cand ma incearca sentimentele astea de frustrare, fac tot posibilul sa nu iau decizii. Si a nu lua decizii cand esti nervos este, pe cat de greu, pe atat de rewarding.

***din “Secretele Comunicarii” scrisa de Larry King. Pe langa faptul ca e o poveste misto imi place super mult partea cu “El n-a aflat niciodata…” :)

“Povestea a inceput cu un telefon la radio. Raspunde unul din colegii mei, si zice: “Larry, Linia doi pentru tine”. Ridic receptorul si spun:”Alo!” A fost primul si ultimul cuvant pe care l-am rostit. Vocea de la celalalt capat al firului zice:
- King? Boom-Boom Giorno. Trei noiembrie. Sala Monumentului Eroilor, Fort Lauderdale. Un dineu filantropic. Canta Sergio Franchi. Esti maestru de ceremonii. Tinuta de seara. Ora 20:00. Sa fii acolo!
Zdrang! Inchide telefonul.

Cand am ajuns cateva luni mai tarziu, Boom-Boom m-a intampinat cu un zambet larg si mi-a spus: “Ne bucuram ca esti aici.” Imi spun in sinea mea: “VOI va bucurati?” Am dat buzna in cabina lui Sergio si l-am intrebat: ”Cum de te-au convins sa vii?” A raspuns: “Un tip pe nume Boom-Boom Giorno m-a sunat.”

Dupa asta, Boom-Boom imi da indicatii precise:
- Asa baiete. Urca pe scena. Descurca-te, fa ce vrei. Dar fa-o 20 de minute. Apoi anunta-l pe Sergio. Si nu aprinde luminile in sala.
- De ce le-as aprinde?
- NU aprinde luminile. Sunt multi concurenti in public.
- Cum adica concurenti?
- Oameni din afacerile cu ulei de masline, altii din afacerile cu paste fainoase, agenti FBI. Lasa sala in intuneric!

Asadar mi-am facut datoria douazeci de minute, am facut sala sa rada, l-am anuntat pe Sergio si m-am asezat. La sfarsitul reuniunii, in timp ce ma indreptam spre masina, Boom-Boom ma ajunge din urma; e in al noualea cer. “Ei baiete, zice el, ai fost fantastic!”

Ii spun: “Multumesc Boom-Boom”. Mai spune o data: “Serios baiete. Nu glumesc. Ai fost cu ADEVARAT fantastic.” I-am mai multumit o data. Apoi zice:
- Acum baiete, iti datoram o favoare.
- Ei, n-am nevoie de favoruri. Mi-a facut placere.

In momentul acela Boom-Boom a rostit cinci cuvinte pe care nu le mai auzisem pana atunci si nici vreodata dupa aceea. Era o intrebare pe care inca mi-o amintesc atat de clar incat imi da fiori. Tin minte cum era luna pe cer, deasupra oceanului. Tin minte racoarea din seara aceea de toamna si tin minte fiorul ce mi-a invadat sira spinarii cand Boom-Boom m-a intrebat:
- Ai pe cineva de care nu-ti place?

Daca ti-ar spune cineva vreodata asa ceva, iti garantez ca stiu cum ai reactiona. Ai incepe sa te gandesti la numele unor persoane. Eu asa am facut. Dar apoi m-a cuprins un val de moralitate si am hotarat sa nu fie nimeni eliminat. El n-a aflat niciodata, dar in seara aceea i-am salvat viata directorului postului Channel Four. Am spus, in schimb:
- Nu multumesc Boom-Boom. Nu pot sa fac asta.
Atunci mi-a pus alta intrebare:
- Iti plac cursele de cai?
- Mmm, daa, sigur.
- Tinem legatura!

Trei saptamani mai tarziu telefonul suna din nou. Vocea de la celalalt capat al firului spune simplu: “Apple Tree in cursa a treia la Hialeah.” Zdrang ! Aveam opt sute de dolari in banca pe numele meu. Am mai imprumutat cinci sute si am pariat toti cei o mie trei sute pe Apple Tree – pe toti, doar oi castiga. In timp ce privesc primele doua curse, imi spun in gand: “Sunt trei lucruri sigure pe lume – moartea, impozitele si Apple Tree care castiga a treia cursa azi”.

Ma asteptam pe la jumatate sa vad cinci jockey cazand de pe cai “din intamplare” chiar inainte de finish, dar cursa s-a desfasurat fara incidente neobisnuite. Si…marea surpriza. Apple Tree a castigat. Pariul fusese de 1 la 12.80$ asa ca am castigat opt mii de dolari. Boom-Boom se putea linisti acum. Nu-mi mai datora nimic. “

Oricat de mult mi-ar placea ceea ce fac, oricat de mult as putea vorbi despre ceea ce oamenii normali la cap numesc “munca”, uneori pur si simplu vreau sa ma opresc. Nu ma refer la momentele in care simt nevoia sa ma opresc, ci la cele in care vreau sa o fac. Si atat.

Am iesit azi din bloc si mi-am tinut respiratia cateva secunde, apoi am tras aer in piept ca dupa o raceala lunga in care a trebuit sa stau inchis in casa si sa imi suflu nasul tot timpul. Am vazut ca venea tramvaiul si m-am gandit, ca de obicei, ca as castiga 4 minute daca l-as lua pentru cele 2 statii, cat aveam de mers. Si, cumva, am simtit o durere in precizia asta si m-am intrebat cu voce tare si zambind: “cam cat de sanatos tre’ sa fii ca sa stii ca iti ia fix 8 minute sa parcurgi cele 2 statii pe jos, daca nu cumva prinzi rosu la semaforul de la piata Iancului?”

Mi-am dat seama ca mergand pe jos as pierde niste timp, am zis un “what the fuck” relaxant si am pornit pe jos. Am mers vreo 3 minute si m-am intrebat daca e frig afara. Nu era frig, mi-era bine. Am vrut sa-mi fie si mai bine asa ca mi-am dat haina jos si am simtit aerul rece. Am mers cu haina in mana pana mi s-a facut frig, dupa care mi-am pus-o la loc pe mine si, asa cum ma asteptam, binele de mai devreme s-a transformat in Bine. M-am uitat iar la ceas si chestia asta m-a enervat.

Tocmai treceam pe langa un fast-food. Fast-food care sucks big-time si in afara de faptul ca te ajuta sa te ingrasi ca un porc, altceva nu prea mai face. In mod normal creierul meu pur si simplu neaga existenta unei astfel de tentatii. Andrei, acolo nu-i un fast-food, e ori un cabinet ginecologic ori o vulcanizare ceva… Asta in mod normal!

Astazi, insa, mi-am cumparat un hamburger si m-am asezat pe o banca. Am privit putin in jur si m-am intrebat oare cati oameni se mai intreaba la ora aia daca sunt aroganti sau nu. A trebuit sa las raspunsul pe mai tarziu fiindca la picioarele mele a aparut un mop caine mic si paros iar la capatul celalalt al unei lese lungi statea o baba cocheta si cu o palarie de secolul trecut.

M-am uitat la ea si ranjea. Am recapitulat urgent: caine mic si paros la picioarele mele; pantofi facuti cu crema azi-dimineata; baba cu palarie, fardata si care ranjeste. M-am ridicat repede de pe banca. Mai vazusem filmul asta si tin minte ca nu imi placuse finalul. Aveam convingerea ca nici pantofilor nu le-ar placea.

Suna telefonul si il ignor. Suna iar. A treia oara raspund.
- Domnul Andrei Rosca? (astea care incep cu “domnul” se termina de obicei la fel de prost ca filmul despre care povesteam mai devreme)
- Aveti 5 minute?
- De ce? Dumneavoastra credeti ca aveti?

***post scris pe 3 octombrie 2007 si republicat azi cu o singura adaugire: filmuletul cu care incepe

Titlu alternativ: Povestea porcului

De cate ori am scris ceva despre Octavian Paler, s-a gasit cate un neghiob sa comenteze in legatura cu trecutul lui politic si cu faptul ca nu-stiu-cate chestii a facut el pe vremea comunismului. Am raspuns de multe ori ca nu imi pasa. Eu, spre deosebire de altii, pot face foarte clar diferenta intre scriitorul Octavian Paler si omul Octavian Paler, la fel cum pot face diferenta si intre poetul Adrian Paunescu si omul Adrian Paunescu.

Scriu randurile astea nu pentru a imi justifica in vreun fel pasiunea pentru opera si pentru omul Octavian Paler. Nu simt nevoia. Le scriu pentru a plesni peste bot pe toti cei care n-au citit in viata lor nici 10 randuri din Octavian Paler dar isi permit sa arunce cu noroi, dupa ureche, intr-un om care, spre deosebire de ei, si-a constientizat conditia.

Iar in privinta oamenilor care arunca cu noroi eu am o teorie mai veche: e putin probabil ca un om cu mainile curate sa inceapa sa adune noroi de pe jos, murdarindu-se, insa e foarte probabil ca un porc sa se tavaleasca un pic mai mult prin cocina de viata in care traieste si sa improaste pe altii.

Asadar, dragii mei porci, cu speranta ca cititul celor cateva randuri de pana acum nu v-a extenuat, va prezint mai jos cateva note din Cartea Alba a Securitatii (volumul V, Anexa, Istorii literare si artistice, aparuta in 1995), note ce apar si in Convorbiri cu Octavian Paler, carte aparuta la scurt timp dupa moartea autorului. Ia vedeti, reiese din textele astea faptul ca Paler era un comunist convins?

I. ” Octavian Paler, nascut la 2 iulie 1926 [...] se afla in relatii cu anumiti oameni de litere elogiati de postul de radio Europa Libera, sprijinindu-i in actiunile ce le intreprind cu ocazia unor sedinte ale Uniunii Scriitorilor. In ultimii ani, s-a eschivat sistematic de la publicarea unor materiale sau exprimarea adeziunii sale de omagiere a unor evenimente politice interne sau aniversari. In vara anului 1983, Octavian Paler a contactat un cetatean francez de origine romana caruia i-a povestit despre greutatile pe care le intampina scriitori din tara noastra, despre situatia economica din Romania, apreciata de el ca foarte grea, despre masurile pe care, dupa opinia lui, le ia partidul impotriva culturii si oamenilor de litere.

La intoarcerea in Franta, cetateanul respectiv a fost cautat de Monica Lovinescu, care era la curent cu pozitia de protestatar pe care o afiseaza Octavian Paler la sedintele de Birou ale Uniunii Scriitorilor.”

Hai, va rog sa cititi in continuare, ca sa stiti macar de ce va injur.

II. “Sustinand ca presa si radioteleviziunea reprezinta a patra putere in stat, (cei doi) au subliniat ca nu in toate cazurile mijloacele noastre de propaganda ar sustine, pe deplin, politic partidului si statului nostru in domeniul culturii si pe un plan mai larg. Faptul ca la conducerea unor publicatii si edituri sunt mentinuti oameni ca Octavian Paler, George Ivascu, Dan Haulica si altii, care ar desfasura o subtila activitate de subminare ideologica, constituie un serios pericol, impunandu-se schimbarea lor neintarziata, precum si dizolvarea echipelor de disidenti de la Romana literara, Cartea Romaneasca, Convorbiri literare [...]”

III. “Cu privire la Octavian Paler, redactor-sef al celei de a doua publicatii politice a tarii, Romania libera, si-au exprimat surprinderea ca este mentinut in functie din 1972, desi n-a scris niciun rand pentru partid si presedintele tarii, evitand sistematic asemenea subiecte, fiind, in schimb foarte interesat in laudele ce i se aduc in Europa libera. Asa se explica, dupa opinia lor, si faptul ca in pagina culturala a gazetei sunt publicati aproape in exclusivitate membrii asa-zisei rezistente: Dan Haulica, Nicolae Manolescu, Mircea Iorgulescu, Valeriu Rapeanu si altii.”

Mai vreti? Va mai zic!

Intr-o nota a Securitatii datata 11 noiembrie 1982:

IV. “Scriitorii grupati in jurul lui Eugen Jebeleanu si Dan Desliu, intre care Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Mircea Iorgulescu si Octavian Paler, se pronunta tot mai vehement, in ultimul timp, impotriva manifestarilor de “fascism si antisemitism” cuprinse in continutul unor articole publicate in revista Saptamana[...] folosirea tot mai frecventa a cuvantului “fascism” in legatura cu continutul anumitor materiale din revista Saptamana vizeaza, in mod indirect, si factori tutelari, putand fi explorata impotriva politicii partidului nostru.”

Si un ultim fragment scris, de data asta, chiar de Paler in Convorbiri:

“Nu-mi cereti sa judec un om care a fost batut cu o bara de fier peste piept in puscarie si a fost condamnat la moarte. Mi s-ar parea necuviincios s-o fac.[...] N-am trecut printr-o asemenea experienta infernala ca sa pot sti dupa cate batai se sfarama rezistenta unui om. De ce mi-as permite sa-mi imaginez ca eu as fi facut fata mai bine terorii? [...]

Ei bine, eu trec a fi un catar curajos. Si in nu putine imprejurari am dovedit-o, poate. Credeti, oare, ca n-am stiut spre ce ma indreptam cand in preajma aparitiei fiecarui volum de omagii eram asediat si solicitat sa-mi dau o “contributie”, dar ziceam, invariabil, nu? Sau cand eram batut la cap – fiind la Romania Libera – sa scriu ceva, orice, macar despre lupta pentru pace (in care, fireste, urma sa dau un “citat”) iar eu ma eschivam, uneori sec, alteori prin tertipuri? Credeti ca eu n-am prevazut ce ma astepta? Si habar n-aveam ca va cadea comunismul in timpul vietii mele cand am refuzat ofertele primite dupa darea mea afara de la Romania libera.”

Va recomand calduros cu caldura sa lecturati cititi atat Convorbiri cu Octavian Paler cat si Vremea intrebarilor ca sa va mai puneti la punct putin. Dupa care va puteti intoarce aici sa discutam si, cine stie, poate ca ma prindeti intr-o dispozitie buna si va si aprob comentariile.

Am mai scris ca superstitiile mi se par niste tampenii? Parca da. Scriu iar: superstitiile mi se par niste tampenii.

Nu cred in superstitii, insa cred ca exista oameni care “pur si simplu stiu” ca daca vor sparge o oglinda vor avea ghinion nu stiu cati ani si daca lasa geanta pe jos sau daca fluiera in casa rezultatul va fi intotdeauna acelasi: paguba.

Eu am crezut intotdeauna ca ghinionul, ca si norocul, ti-l faci singur. Acum cativa ani am citit intr-o carte ca de fiecare data cand vei reusi sa realizezi ceva, va aparea cineva care va spune ca ai avut noroc si atat. Si ghici ce? De fiecare data a aparut. Acum 4 ani incercam sa conving un prieten sa facem ceva impreuna. I s-a parut o tampenie iar cand a plecat, i-am zis celuilalt: cand am sa reusesc, o sa spuna ca am avut noroc.

Doi ani mai tarziu exact asta mi-a zis: “ai avut noroc ca…”. Ati auzit-o si voi pe asta, sigur. Si eu o aud aproape zi de zi. N-o cred si nici n-am chef sa o cred, deci nu va deranjati sa aduceti argumente. Unii oameni muncesc mult, altii au viziune, altii invata sa controleze informatia si unii cred foarte tare in ei. Fratilor, nu exista “a avut noroc ca a inceput afacerea intr-o perioada in care astea mergeau” sau “norocul lui a fost ca a intrat primul pe piata”. Tu de ce n-ai inceput-o atunci? Tu de ce n-ai intrat primul pe piata? Ca n-ai avut noroc, nu? De parca norocul asta se da la kilogram.

Sunt de acord ca unora li se intampla foarte des ca atunci cand ies cu piciorul stang din casa sa le mearga foarte prost toata ziua, sunt de acord ca exista persoane care nu pot lucra fara bratara lor norocoasa. Doar ca astea nu se intampla din cauza ca superstitiile ar fi reale, ci fiindca ei s-au convins singuri ca, de cate ori le va taia calea o pisica neagra, le va merge prost. Si am mai scris despre ce se intampla in momentul in care crezi foarte tare in ceva.

Ceea ce aveam de scris se termina aici, insa inainte sa dau Publish mi-a mai trecut ceva prin cap. Pe langa cei care, asa cum spuneam, muncesc, au viziune, cred in ei s.a.m.d. exista, dupa cum bine stim cu totii, si loseri care se resemneaza, eticheteaza si incearca sa puna pe seama norocului realizarile altora, fiindca asta le stinge lor invidia sau le-o face mai suportabila. Ii stiti, sunt cei agresivi care taxeaza orice greseala, oricat de mica ar fi si uita sa se puna macar din cand in cand in locul celuilalt.

Ma rog, revelatia nu e asta ci faptul ca intr-un avant optimist am putea spune ca acesti ratati nici nu exista. Practic, multi dintre ei cred cu fervoare ca nu le va iesi nimic, ca munca lor nu are nicio finalitate, ca nu vor reusi. Si toate gandurile li se indeplinesc. Or, putem numi “ratat” pe unul care, in mintea lui, are dreptate? Putem numi “ratat” pe cineva care si-a indeplinit toate visele?

Later edit: am gasit un citat din Paler care se potriveste: “AÅŸ dori să spun ceva despre răul din mine. ÃŽntrucât nici pentru golul din jur nu pot să dau vina pe ghinioane. El este opera mea. Din păcate, nimic în viaţă nu poate fi luat de la capăt. Sisif era, cu siguranţă, tânăr, în vale, înainte de a sui coasta muntelui.”

1. Mihai si echipa au relansat CinemaRX care, din punctul meu de vedere, arata foarte bine. Imi place mult ideea cu tipa care face “turul” site-ului si pluginul pe care l-au facut special pentru bloggerii cinefili.

2. Au inceput votarile la RoBlogFest. Am pe acolo nominalizate cam toate proiectele, inclusiv acest blog. Blogul personal a fost nominalizat in toti anii, insa e primul an in care mentionez asta aici. Nu ma intrebati de ce ca nu stiu. :)

Ceea ce ma intereseaza insa in mod deosebit este sa castige bookblog la categoria “Cel mai bun blog colectiv“. Deci daca vreti sa ne ajutati, o puteti face! Pentru a vota nu aveti nevoie decat de un cont care se creeaza repede si sa ne cautati la sectiunea Cel mai bun blog colectiv.

3. In caz ca v-a scapat, Schimb de Carti Timisoara a fost la TVR :) In rolul principal, Ama.

4. Top Ten Myths of Entrepreneurship. Un articol bun, destul de general si in special valabil in afara. Insa o parte se aplica si pentru Romania.

Drepturile tale se opresc acolo unde incep drepturile celorlalti.

In momentul in care am pornit acest blog, inainte chiar de a scrie primul post, am creat o pagina pe care am publicat un text scris de mine cu vreo 3 ani in urma. Era despre drepturile omului, in engleza, iar ideea de baza era cea de mai sus. La un moment dat am sters pagina, nu mai stiu de ce. Cine stie, poate ca odata am sa gasesc documentul si voi republica textul.

Cred ca prea putini inteleg notiunea de libertate desi sunt destui cei care se considera liberi.

In jungla, libertatea are un anumit inteles, intr-o societate are un cu totul alt inteles. E dreptul nostru sa ascultam muzica in propria locuinta, insa in momentul in care volumul muzicii nu le permite vecinilor de dedesubt sa doarma, gresim. Fiindca le negam lor un drept, acela de a se putea odihni in propria casa.

E dreptul nostru sa umblam dezbracati. Insa faptul ca am ales sa traim intr-o comunitate, intr-un oras, ne limiteaza acest drept. Putem umbla dezbracati pe plaja la nudisti sau la noi in casa. Si totusi exista oameni care ies dezbracati pe strada fiindca li se pare ca este dreptul lor si ca, folosindu-se de acest drept, isi manifesta libertatea.

Libertatea vine la pachet cu responsabilitatea. Cu toate astea, tot felul de free-thinkers auto-proclamati sunt indragostiti de acea libertate iresponsabila. Oamenii astia se pacalesc toata viata ca sunt liberi cand, de fapt, sunt doar singuri. Si oare in ce masura putem vorbi de libertate atunci cand suntem stapanii unui pamant pustiu? Intreb si eu.

No man is an island, zicea John Donne. As intoarce putin ideea si as zice ca niciunul dintre cei care se considera insula nu este cu adevarat Om. Fiindca oamenii depind unii de altii iar atunci cand cineva depinde de tine, se cheama ca ai o responsabilitate. Cu cat esti mai sus, cu cat sunt mai multi oameni care depind de tine, cu atat responsabilitatea e mai mare, iar asta se intampla indiferent daca in dictionarul tau exista cuvantul “responsabilitate” sau nu.

Ieri, la Youth Summit, intr-un context usor diferit, unul dintre speakeri zicea o chestie desteapta: “Democracy is not about leadership! It’s about sharing responsability.“

Entuziasmul e bun si place oamenilor. Am auzit cu totii povesti despre oameni puternici ce au fost sedusi de entuziasmul unui tanar ce, in rest, nu avea cine stie ce alte calitati iesite din comun. Suntem convins ca entuziasmul este 100% o calitate.

Si totusi, ca multe dintre (sau toate?) lucrurile care vin in cantitati mari, sunt cazuri in care entuziasmul poate fi si daunator. In primul rand, entuziasmul necontrolat arde energii care ar putea fi canalizate in alte parti iar, in al doilea rand, de obicei entuziasmul vine la pachet cu o stare debusolanta de plutire. E adevarat ca te face sa iti simti corpul cu 10 cm deasupra solului dar te duce si cu 10 cm mai aproape de nori.

Adica iti pierzi din luciditate si din focus. Probabil ca ideal ar fi sa ne putem doza entuziasmul cu realism insa, ca de obicei, ratiunea si simtirea au filozofii diferite despre viata iar tot ceea ce am scris mai sus e despre eficienta, nu neaparat si despre fericire.

Kiyosaki scrie mai prost decat as putea sa scriu eu vreodata si e departe de a se considera el insusi un scriitor. Insa cartile lui, care nu au fost deloc putine, sunt valoroase fiindca reusesc sa schimbe mentalitati.

Stiu cel putin 4 oameni schimbati radical de cartile lui Kiyosaki

Si stiu companii multinationale fundamentate pe principiile cadranului banilor pe care Kiyosaki l-a promovat pe toate canalele posibile. E adevarat, stiu si oameni care au transformat cartile despre care vorbesc intr-o Biblie si si-au ingustat viziunea atat de mult incat neaga instantaneu orice idee sau concept care nu se regaseste in teoria americanului. As putea spune ca traiesc un soi de fanatism. [citeste toata recenzia si comenteaza pe bookblog]