Zilele trecute, intr-o discutie despre nimicuri, cineva ma intreaba daca muncesc mult. Ii spun ca, din punctul meu de vedere, al unui om care nu a fost niciodata un workaholic, consider ca muncesc destul de mult ca sa nu ma simt vinovat ca stau degeaba si suficient de putin pentru a imi ramane timp si de altele.
Ma intreaba ce mi-ar placea sa fac si ii spun ca exact ceea ce fac acum. Face o pauza si zice: “pe bune?” Pe bune. “Pai atunci ce faci tu nu-i munca!” zice zambind. “Asta nu se cheama munca. Sa vezi la mine la servici…” si urmeaza un discurs. Acel discurs de care m-am plictisit deja despre oameni care abia asteapta weekend-ul, care isi urasc din suflet seful si care sunt nedreptatiti zi de zi la locul de munca.
Discutia mi-a lasat un gust amar. Acelasi gust amar pe care mi-l lasa de fiecare data, insa de data asta am stat putin si m-am gandit, sperand ca le voi gasi oamenilor astora o scuza de care eu sa ma agat si, astfel, sa ii pot judeca mai putin decat o fac.
Si le-am gasit-o usor. De vina este, in mare parte, acelasi sistem de invatamant psihotic. Ala care incearca, se pare cu succes, sa ne invete sa nu mai privim decat in fata, sa fim ingusti, care ne condamna sa nu invatam niciodata sa visam si care ne preda ani de zile plafonarea. Ala care ne invata ca munca nu e distractie. “Du-te la scoala, munceste, straduieste-te si, daca faci toate astea, in restul timpului te poti distra“, poti sa te ocupi de diversele pasiuni pe care, daca esti norocos, le vei tine minte macar cativa ani.
Daca nu esti norocos, si putini sunt, le vei uita. Fiindca 1/3 din viata o dormi, cel putin 1/3 din viata muncesti iar restul suna prea limitat pentru a ne mai permite alte planuri decat o bere cu prietenii si televizorul ce ne va asigura, incet dar sigur, statutul de veritabil couch-potato. Si, cumva, printre cartofi prajiti de la McDonalds, telecomenzile de la tv, aer conditionat, dvd-player si sistemul audio, fara sa ne dam seama, ne pierdem pasiunea.
Pierdem pasiunea. Nu suntem pregatiti sa ne uitam in oglinda si sa ne vedem pe noi, la munca, fericiti. Fiindca asa am fost invatati, ca munca si fericirea nu merg impreuna, ca sunt lucruri separate pe care ar fi bine sa ni le organizam ca atare. (“mai intai munca si dupa aceea mai vedem daca ramane timp si de distractie“). Vise, pasiune, fericire? La un moment dat! Insa nu acum, acum muncim!
Le-am gasit oamenilor o scuza: un intreg sistem i-a antrenat sa devina ratati. Exista exceptii? Evident, e vorba de oamenii care la un moment dat s-au trezit. Au citit undeva sau le-a povestit cineva, si-au pus mintea la contributie si au facut o schimbare. Bineinteles, meritul e doar al lor. Daca li s-ar fi atras atentia si totusi n-ar fi facut schimbarea n-ar fi avut insa nicio scuza. Cum de altfel nu aveti nici voi. :)
Inchei cu un citat din Trump: Cum iti descoperi pasiunea? Incearca asta: pentru o clipa, lasa de-o parte judecatile si evaluarile rationale. Incepe sa visezi cu ochii deschisi ce ti-ar placea cu adevarat sa faci. Daca ar fi sa poti face un singur lucru in viata, care ar fi acesta? Ce anume te acapareaza atat de mult incat pierzi notiunea timpului? Ce ti-ar placea atat de mult sa faci incat ai face-o si fara sa fii platit? Ce ai facut atunci cand ai fost multumit de tine insuti? Ce fel de lucruri te conduc la o experienta extraordinara?
1. Urmatoarea editie Schimb de Carti, organizata de bookblog.ro, va avea loc asa cum am anuntat duminica, pe 13 Ianuarie, de la ora 15:00 in Bucuresti, Iasi, Timisoara, Tg. Mures si Thailanda. Detaliile si locurile de intalnire pentru fiecare oras le gasiti pe www.SchimbdeCarti.ro. Cititorii acestui blog se pot considera invitati speciali. Ma gasiti acolo daca vreti sa schimbam 2 vorbe. Eu sunt cel cu parul lung caruia ii place sa faca pe ocupatul. :)
2. La Derelict, un post cu un titlu misto si un continut cam genial: “Pacatul sinuciderii nu mai e luat in serios de nimeni, in ziua de azi. Si nu vorbesc de sinuciderea … fizica, nu ma refer la moartea corpului, ci la moartea omului din noi. A copilului care se bucura de orice, care isi doreste, care spera, care plange si rade. [...] Gluma proasta a vietii, sa o traiesti fiind mort.”
Ionut organizeaza pe 28 februarie primul seminar-eveniment AngerMarketing. Tema este Copywriting-ul iar cei trei speakeri sunt: Ionut Ciurea, Radu Ionescu si Andrei Rosca.
*Evenimentele AngerMarketing apartin IntelliEvents, firma al carei owner este Ionut, deci voi fi acolo doar in calitate de speaker sau, daca va place mai mult, trainer.
Accept blogul ca instrument de comunicare. Daca stau bine sa ma gandesc, a fost unul dintre motivele pentru care mi-am facut si eu unul. A comunica folosindu-l mi se pare foarte okay.
Ceea ce nu mi se pare okay este ca oamenii sa isi spuna pe bloguri lucruri pe care ar trebui sa si le spuna in fata. Pe langa faptul ca urasc sincer “spalatul rufelor in public”, gestul are, cel putin pentru mine, un iz de lasitate. E ca si cum ti-ai invita partenerul intr-un restaurant select pentru a-i spune ca totul s-a terminat. Stii ca acolo este mai putin probabil sa riposteze si sa iti spuna ce are de spus, iar tu de fapt asta vrei. Nu iti doresti un dialog, nu iti doresti sa rezolvi ceva, iti doresti sa ii arunci in fata niste cuvinte si sa vezi ca-l doare.
In general, cand oamenii sunt suparati si nervosi, spun lucruri care dor si care, mi-a luat mult sa imi dau seama, au foarte putine in comun cu ceea ce simt ei cu adevarat. Cu alte cuvinte, si cei ce ataca sunt la fel de debusolati ca cei care incaseaza. Insa asta se intampla la cald, fiind fata in fata cu persoana pe care (crezi ca) o urasti.
Cand suni sa faci o rezervare la restaurant sau cand te asezi in fata calculatorului si incepi sa scrii pe un blog, lucrurile nu mai stau asa. Scuza “eram nervos” e expirata. Atunci nu esti presat de timp si poti sa te controlezi mai usor fiindca acea persoana nu e acolo, si totusi faci lucrurile astea. Fiindca vrei ca pe celalalt sa-l doara.
Nu, zilele astea nu a scris nimeni nimic de rau despre mine si nici nu m-a parasit prietena, insa atunci cand s-a intamplat sa ma enerveze oameni care confunda scrisul pe blog cu discutiile face-to-face am stat cat de departe am putut de calculator si am asteptat sa ma calmez, asa ca scriu acum. Acelasi lucru vi-l doresc si voua.
ps: sentimentele au, ne place sau nu, o problema cu tehnologia sau, mai degraba, tehnologia sta prost la transmis sentimente; chiar si atunci cand e vorba de secvente video.
SchimbDeCarti.ro este noul proiect al bookblog.ro. Acolo se va centraliza tot ce se intampla la intalnirile Schimb de Carti. Informatiile si pozele de la intalnirea urmatoare, ce va avea loc pe 13 Ianuarie (detalii in curand), vor fi postate pe SchimbdeCarti.ro (pentru toate orasele).
Incepand cu editia din februarie (probabil pe 3) tot ce tine de Schimb de Carti veti gasi acolo. De aceea va invit sa va abonati si, tinand cont de faptul ca site-ul este inca in varianta beta, sa ne dati cat mai mult feedback folosind formularul de contact. Acelasi formular de contact sunt rugati sa il foloseasca si cei ce vor sa organizeze Schimb de Carti la ei in oras. Va ajutam noi :)
Poate ca viata e doar o gluma proasta, poate ca exista un destin de care n-ai cum sa te feresti si poate ca oricat te-ai chinui sa faci lucrurile bine, se intampla ceva care da totul peste cap. Poate ca majoritatea oamenilor nu sunt demni de incredere si poate ca nu ii intereseaza decat ca lor sa le fie bine. Poate ca nu merita sa incerci sa fii Om cand toti din jurul tau incearca sa se detaseze de asta si poate ca unele lucruri pur si simplu nu se pot realiza. Poate ca cei care spun tot timpul ca n-are rost sa mai speri ca prostul, ca oricum nu merita sa te zbati au dreptate. Da, poate ca, repet, viata chiar e o gluma proasta si traim doar ce ne este dat sa traim, reusim doar ce ne este scris sa reusim.
Poate ca toate astea sunt adevarate. Dar daca nu-s? Daca toate lucrurile astea sunt gresite iar tu iti irosesti potentialul cu fiecare an, cu fiecare zi, cu fiecare secunda care trece? Cand ai sa afli ca ai gresit (fiindca, sunt sigur, vei afla!), te vei putea ierta? Ce crezi ca ti-ar fi mai usor sa faci: sa te ierti atunci sau sa crezi acum?
Nu am intalnit pana acum un om care sa imi spuna ca lumea in care incercam sa traim e una normala. Din contra, are toate simptomele unei lumi nebune si incorecte. Daca in privinta corectitudinii, creativitatea unora dintre noi este mutilata iremediabil de dorinta de apartenenta la ceea ce numim, exagerat, societate, in ceea ce priveste nebunia nu avem nicio scuza.
In lumea pe care o vad eu ai doar doua variante: sa te adaptezi sau sa iti accepti infrangerea si sa incepi sa te obisnuiesti cu ideea de a face compromisuri la tot pasul. Acestea fiind variantele, decizia mea a fost luata din secunda doi. De cand ma stiu m-am luptat (si probabil o voi mai face mult timp de acum incolo) cu incapacitatea de a accepta o infrangere asa cum mi se pare ca ar trebui sa o fac.
Oamenii normali spun am pierdut si merg mai departe, nu isi incordeaza involuntar muschii si riposteaza atacand un dusman care tocmai a sters cu ei pe jos. Pur si simplu nu e normal sa faci asta. Si iar ma intreb daca nu cumva e indecent ca normalitatea sa fie definita de o “societate” atat de eterogena.
Asadar varianta doi imi suna deplasat inca de la inceput. Sunt un pierzator prost si nici nu dau semne ca as vrea cu adevarat sa ma perfectionez in asta. In ceea ce priveste compromisurile par sa am o problema cel putin la fel de mare.
Ma gandesc ca poate nu am simtit inca gustul acestor compromisuri, ca inca nu am capacitatea de a fi un fatalist veritabil care isi accepta “destinul” si ceea ce “e dat sa ni se intample”. Si intr-un fel, cred ca imi doresc sa le pot face. Am cunoscut cu alte ocazii sentimentul caldut, eliberator si relaxant pe care il ai atunci cand greutatea unei decizii iti este luata de pe umeri.
Acestea fiind premisele, imi ramanea, deci, o singura varianta: sa ma adaptez. Or, ce inseamna sa te adaptezi la o lume nebuna daca nu sa iti creezi si sa crezi in propria-ti nebunie?
ps: intrebarea de o suta de puncte este: daca toate lucrurile in care am crezut pana acum s-au realizat, ar trebui sa incep sa-mi fac (mai multe) probleme? :)
Ma mai intreaba lumea din cand in cand cata lume intra pe blogurile de care ma ocup si inceputul anului mi s-a parut un moment bun sa mai fac publice cateva date. E vorba de vizitatori unici conform Google Analytics, la inceputul lunii decembrie, 2007. Primul numar e minimul iar al doilea maximul (fara sa luam in considerare spike-urile si zilele in care s-a lucrat la ele iar site-urile nu au fost disponibile). Daca vreti sa aflati numarul de afisari pe zi inmultiti nr de unici cu 2,3 – 2,5. Am facut-o si pe asta. Urmatoarea declaratie pe 1 ianuarie 2009. :)
basicmarketing.ro – lansat pe 14 mai 2007
200 – 300 vizitatori pe zi (unici)
octavianpaler.ro – lansat pe 20 iulie 2007
150 – 200 vizitatori pe zi (unici)
bookblog.ro
1300 – 1500 vizitatori pe zi (unici) adica +402% fata de anul trecut
(aici se mai pot adauga ~100 unici/zi de la bookblog.ro/poezii/ si, in curand…ups! n-am voie sa zic asta :))
