Andrei Roșca

via Dowel

Stiti ce ma intriga? Aroganta oamenilor modesti. Exista o categorie de oameni modesti care inteleg ca desi lumea are nevoie de eroi, ii uraste totusi pe cei care au avut curajul (sau norocul, daca asa ceva exista) sa ajunga cu mult mai aproape de perfectiune decat majoritatea.

Iar a fi modest in conditiile in care stii mai multe decat majoritatea inseamna, in multe cazuri, sinucidere sociala. Si atunci, oamenii astia, modesti irecuperabili, mimeaza aroganta (condamnabila de multi) intr-o incercare de a mai estompa putin din perfectiune macar in ochii celorlalti, daca pe ei nu se pot convinge ca sunt banali.

Aspira la normalitate fiindca se gandesc, probabil, ca asta i-ar face mai acceptabili. Si cred ca au dreptate. Banalitatea ii face intr-adevar mai suportabili de catre cei multi si provoaca de cele mai multe ori o atitudine neutra din partea celor putini. Insa intrebarea e: oare ei se mai pot suporta? Si daca raspunsul este nu, cu cine ti-e mai usor sa lupti? Cu toti cei din jurul tau sau cu tine?

Principiul Pareto (sau regula 80/20) este pe cat de simplu pe atat de util si aplicabil. Ideea de baza suna cam asa: 80% din efecte sunt generate din 20% dintre cauze.

Regula 80/20 nu e o lege, asa cum se intampla sa o considere multi si nici nu e extrem de precisa (adica e posibil ca, in cazul in care va apucati de calcule, sa va dea cu virgula :)). E doar un principiu care s-a dovedit sa fie de mai multe ori valid. Pornit initial din economie, e normal ca el sa fie aplicat foarte mult in zona de business-management. Asa se face ca veti auzi cum ca 80% dintre venituri sunt generate de 20% dintre clienti, 80% dintre informatiile importante dintr-o sedinta se spun in 20% din durata totala a acelei sedinte sau ca 80% din lucrurile cu adevarat importante pe care le aveti de facut la munca, le faceti in 20% din timp (aici mai e un aspect important pe care am sa il discut alta data: 20% din oamenii dintr-o echipa fac 80% din munca – foarte corect). Acelasi principiu se poate insa aplica si in alte domenii cum ar fi viata privata.

Ce se intampla cu restul de 80%?

Bun! Daca nu avem nevoie decat de 20% din timp, bani, resurse, atunci ce se intampla cu restul de 80%? Raspuns: se pierd din cauza ineficientei. Regula 80/20 ne spune de fapt ca, in majoritatea cazurilor, 20% din ceea ce avem sau facem este cu adevarat important iar de restul de 80% ne-am putea lipsi iar rezultatele nu ar fi sesizabil mai slabe. Partea interesanta este ca, desi teoretic am putea identifica foarte usor macar o parte din acele 80 de procente, nu prea o facem.

Iar asta, cred eu, se datoreaza in primul rand faptului ca putini pot defini corect termenul eficienta. Mai mult decat atat, putini fac diferenta intre eficienta si eficacitate. Despre fiecare dintre concepte s-ar putea scrie pagini intregi. Eu am sa le definesc in 2 randuri care sunt mai mult decat suficiente. Insa, pentru orice eventualitate voi mai da cateva explicatii dupa.

Eficienta vs Eficacitate

Eficacitate = doing the right things
Eficienta = doing things right

Okay? Se vede diferenta? Deci mai intai ne punem problema de eficacitate si stabilim care sunt cele mai destepte chestii pe care le putem face (obiectivele) pentru a ajunge la un rezultat (scopul final). Apoi ne punem problema eficientei si ne intrebam cum sa realizam fiecare dintre obiectivele setate.

Un om eficient rezolva sarcina asa cum trebuie. Un om care este in acelasi timp si eficace are grija ca nu cumva sa rezolve cum trebuie o sarcina gresita, care nu il ajuta sa se apropie de scopul final. Am sa scriu zilele urmatoare ceva mai mult despre obiective, scopuri si strategii.

Care este de fapt esenta?

Esenta principiului Pareto, ideea de baza, este urmatoarea: trebuie sa identificam si sa ne concentram pe cei 20% care conteaza. Uitati-va pe agenda de ieri si vedeti care au fost cele mai importante (atentie!!! nu urgente, ci importante!) lucruri pe care le-ati facut. Cat timp v-a luat? Daca le-ati fi facut doar pe acelea si ati fi ignorat restul de ~80% ati fi pierdut foarte mult? Dar daca in 100% din timp ati fi facut doar lucruri cu adevarat importante?

1. Cu dedicatie, analfabetilor (in special persoanei care a luat primul Ban dat pe acest blog, azi-dimineata).
2. Despre extensia de linie, focus si pozitionare in cazul Daewoo.
3. Petre explica cum iti poti da seama daca esti buna de dat pe post :)
4. Pentru cei ce v-ati plictisit sa faceti site-uri exceptionale, aflati la Alexandrescu cum sa faci un site care sa NU aiba succes. 10 metode.
5. Sara ne zice ca a gasit “the best customer service in Romania” iar dupa ce am citit postul tind sa o cred.

E a doua oara intr-o singura saptamana cand mi se spune ca ar trebui sa fiu mai optimist. Astia nu sunt sanatosi la cap. Bai baieti, au mai incercat si altii sa creeze zei si le-au iesit golemi! Eu zic sa aveti grija ce va doriti. :)

Lasand gluma la o parte, cred ca ii pot intelege. Uneori e dificil sa faci diferenta intre un om pesimist si unul bine ancorat in realitate, iar asta fiindca realitatea are de multe ori un iz de pesimism nesimtit, incercand parca in fiecare zi sa te transforme intr-un veritabil potential depresiv sinucigas. Sa fii optimist si sa ramai in acelasi timp cu picioarele pe pamant e la fel de greu cum e si sa vezi diferenta dintre visatori si oameni cu vise.

Oricat as incerca, nu pot sa neg o realitate la fel cum nu pot sa ignor un risc. Nu pot nu fiindca ar fi imposibil; nimic nu e. Nu pot fiindca nu imi permit.

Apropo de asta, Paler zicea in Convorbiri ca n-are iluzii atât de puternice, atât de sincere, încât sa le poata opune realitatii. Oare chiar o fi vorba despre sinceritatea iluziilor?

Stiti, din cand in cand (din fericire destul de rar) ma enervez si in momentele alea imi vine a-nu-stiu-cata oara sa scriu un post care sa inceapa cu 2-3 injuraturi revoltate, adresate majoritatii. Nu o fac fiindca imi dau seama ca ar viza pe mult prea multi si m-ar face sa par mai arogant decat sunt. In plus, citeam acum vreo 2 luni intr-o carte ca e okay daca vrei sa te lupti cu toata lumea asta, doar sa ai grija ca in niciun moment sa nu te bati cu mai mult de 30% dintre ei in acelasi timp.

Imi vine sa izbucnesc fiindca in anumite momente simt ca nu mai suport oamenii care isi plang de mila, oamenii care procrastineaza constant si stiu asta, oamenii care fac aceeasi greseala de 1000 de ori si tot nu se prind ca ceva trebuie schimbat. Sa nu fiu inteles gresit! Ceea ce ma enerveaza atat de tare nu e faptul ca au defectele astea, in special fiindca stiu cat de multe am eu de imbunatatit la mine. Ma deranjeaza faptul ca isi constientizeaza defectele si zac in ele ca nesimtitii in loc sa incerce macar sa schimbe ceva.

“Be the change you want to see in world” a lui Gandhi poate fi inteleasa superficial ca o fraza usor siropoasa ce ar fi putut da titlul unei carti tipice de self-help american, sau poate fi inteleasa si atat.

Cu emotii in glas anunt relansarea site-ului BasicMarketing.ro cu un nou design (cerut de mine si executat excelent, din punctul meu de vedere, de Alex Mihaileanu) si cu o noua echipa formata din: Ionut Ciurea, Adrian Soare, Petre Birlea si subsemnatul + o sectiune de guest blogging in care vom aduce saptamanal cate un invitat special.

Am umblat putin si la consistenta continutului. Astfel, nu vom mai publica “post”-uri ci articole ceva mai lungi, documentate, axandu-ne pe informatii ceva mai practice din domeniul marketingului (offline si online). Mai multe detalii gasiti aici.

Feedback-ul e binevenit. :)
Inca o data, multumesc Alex.

Acum ceva timp, dupa o dezbatere cu tema “Bloggeri vs Scriitori” in care avusesem cateva “contre” cu Tudor Octavian scriam:

“Tipul e foarte misto iar asta am observat-o mai ales la discutia de dupa dezbatere. Am avut astazi ocazia sa cunosc un om caruia sunt convins ca daca i-as fi pomenit de marketing ar fi ridicat suspicios din spranceana dar care are marketingul in sange. Un om de peste 65 de ani care vorbea degajat despre strategii de marketing, hooks, nise, target-uri, tactici de guerilla fara insa a folosi vreunul dintre acesti termeni. Fascinant. Se pare ca pana la urma o experienta de-o viata intr-un anumit domeniu te poate invata cate ceva.”

Acum o saptamana am asistat (din primul rand) la o alta dezbatere la care Tudor Octavian a fost invitat, alaturi de Victor Socaciu si, spre sfarsitul dezbaterii, in timp ce se discuta despre modul in care manelele si rromii afecteaza imaginea Romaniei, nu stiu cum vine vorba si cineva din public spune usor revoltat: “nu toti suntem Plesu si Liiceanu“. La care Tudor Octavian raspunde incet, deznadajduit parca, mai mult pentru el: “nici ei nu mai sunt!”.

Nici ei nu mai sunt Plesu si Liiceanu. Cati s-or fi gandit la chestia asta pana acum? Sigur, daca ne punem putin mintea la contributie, nu cred ca ne este atat de greu sa fim de acord, insa a fi de acord cu ceva inseamna in mare masura a prinde o minge pe care cineva o arunca, in timp ce a arunca mingea e cu totul altceva. Tudor Octavian a spus-o.

Intr-adevar, Plesu sau Liiceanu probabil ca nu mai sunt de mult ei. A fi persoana publica implica, voit sau nu, anumite doze de cosmetizare. Cosmetizare care, in general, te arata mai bun decat esti. Mai frumos, mai destept, mai cult, mai pregatit, mai curajos, “mai perfect”. Si, daca ne luam dupa Octavian Paler, mare parte din viata incercam sa micsoram cat mai mult distanta dintre cum suntem vazuti de ceilalti si cum suntem noi in realitate.

In conditiile astea, ar trebui sa ne mire ca Plesu si Liiceanu devin incet-incet imaginile lor?

Suntem de acord ca zambind unei persoane intr-o dimineata in care nu are niciun chef de munca si totul i se pare prea intrat in rutina, ii putem redirectiona mintea catre locuri mai placute si intrigante? Suntem de acord ca zambind unei persoane care tocmai s-a certat cu sotia inainte sa plece de acasa ii putem goni gandurile si supararea, macar pentru o perioada scurta de timp?

Suntem de acord ca un om obosit dupa 6 ore de munca si care se gandeste ca mai are inca 4, cel putin, poate fi usor revigorat de un zambet si ca unul dintre acesti oameni poate capata un pic mai multa incredere in el si in faptul ca viata parca nu e chiar atat de rea si nedreapta?

De acord ca ar putea sa ceara acea promovare sau crestere salariala pe care o tot amana de atat de mult timp din cauza ca “oricum va fi refuzata”? De acord ca exista o mica sansa sa nu fie refuzata si sa o primeasca din cauza increderii si a entuziasmului, fie ele chiar si de moment?

De acord ca acel om ar putea avea un copil acasa si ca, in felul asta, am putea colora putin copilaria unui pusti, facandu-l sa viseze mai frumos? De acord ca o parte importanta din ceea ce suntem azi datoram copilariei de ieri si partii mici de copilarie pe care am reusit sa o mai pastram pana astazi si ca unii oameni exceptionali, dar care si ei au fost copii schimba, macar putin, lumea in care traim? Exemple ca asta se pot gasi cu miile.

Zambim mai des?
Va rog.

Fiindca am terminat de curand de citit Inteligenta Emotionala in Leadership si am regasit acolo clasificarea liderilor in functie de stilurile de conducere, am mai sapat putin si am zis sa scriu un articol despre asta.

Trecand direct la subiect, Goleman vorbeste despre doua categorii in care pot fi incadrate stilurile de conducere: cele care favorizeaza rezonanta (cu oamenii) si cele care, in general, creeaza disonanta. Aici trebuie insa sa mentionez ceva: chiar si cele din a doua categorie sunt uneori necesare, ele nu fac rau decat in momentul in care se abuzeaza de ele.

Avem 6 stiluri de conducere; primele patru fac parte din categoria celor ce favorizeaza rezonanta, fac oamenii sa reactioneze pozitiv, iar ultimele doua sunt cele care trebuie folosite cu mare grija deoarece pot avea un impact foarte negativ asupra oamenilor.

1. Vizionar

Un lider vizionar este cel care da directie oamenilor. Le arata si defineste o tinta si ii indreapta in directia corecta. Ceea ce nu face un astfel de lider este sa defineasca si modul in care oamenii ar putea ajunge acolo. El are viziunea si o impartaseste celorlalti insa, de obicei, ii lasa pe ei sa gaseasca un mod de a realiza obiectivele. Aici se vede cel mai clar diferenta dintre un lider (asa cum este el descris in majoritatea cartilor) si un manager. Managerul gaseste si solutii si indruma pas cu pas. Liderul vizionar nu face asta.

2. Sfatuitor

Liderii care adopta stilul asta de conducere sunt buni coach-i, stiu sa asculte si sunt buni consilieri. Ii ajuta pe oameni sa isi identifice punctele tari si ii incurajeaza sa se auto-depaseasca constant. Sunt 100% langa fiecare om din echipa si cauta tot timpul moduri de a lega aspiratiile personale ale fiecarui membru de obiectivul organizatiei pe care o conduc.

3. Colegial

Stilul pe care il adopta in special cei care pun mai mult pret pe momentele de relaxare, destindere a echipei (dealtfel, momente foarte necesare) decat pe rezultatele profesionale. Foarte util in momentele in care se simte nevoia de imbunatatire a relatiilor din echipa sau a starii de spirit generale. Probabil stilul care ii apropie cel mai mult pe oameni fiindca liderul e simtit mai mult ca un coleg decat ca un superior.

4. Democratic

Stil folosit de cei carora le place sa asculte parerile celorlalti si sa ia decizii impreuna cu ei. Partea buna este ca oamenii inteleg ca parerea lor conteaza iar asta ii face sa devina mai devotati cauzei. Partea mai putin buna este ca, in cazul in care nu crezi sincer in oamenii aia, in momentul in care treci peste decizia lor ai o problema mai mare decat un manager. Le-ai acordat incredere dupa care le-ai luat-o. Iar asta doare mai mult decat daca nu le-ai fi acordat deloc.

5. Promotor

Aici devine mai interesant. Promotorii sunt liderii aia super-exigenti, care stabilesc obiective foarte foarte sus si pretind oamenilor sa le realizeze cu orice pret. Iar asta, din punct de vedere al rezultatelor pe termen scurt, poate fi un stil foarte eficient. Promotori gasim in general la conducerea echipelor de vanzari, prin asigurari, telemarketing si de obicei locuri in care se lucreaza cu multe target-uri, comisioane etc.

Problema cu promotorii e ca nu prea dau indicatii. Sunt cam ca vizionarii dar fara viziune. :)
Ei se asteapta ca oamenii sa atinga targeturile si nu ii intereseaza foarte tare cum fac asta. Dau doar cateva linii directoare si se adapteaza greu. De obicei o tin pe-a lor indiferent de ceea ce zice echipa si in cazul in care observa ca sunt cativa care se descurca mai greu, preiau ei controlul si incearca sa faca si treaba celorlalti.

6. Dominator

Sunt cam doua cazuri in care un stil de conducere dominator ajuta: situatiile de criza si conflictele cu angajatii dificili. In rest, acelasi control excesiv ca si la stilul promotor cuplat cu atitudinea “se face cum zic eu ca asa (si numai asa) e bine”.

Exista intr-adevar explicatii pe care un lider sau un manager nu le poate da celor cu care lucreaza fiindca ar fi necesar sa ii invete mai intai tot ceea ce stie el si, de multe ori, asta nu se poate face chiar brusc. Insa stilul de conducere dominator duce asta la extrema. Ei dau ordine si nu considera necesar sa explice nimic ceea ce, evident, creeaza frustrari si tensiuni care, mai devreme sau mai tarziu, ies la iveala, insa nu inainte de a contamina toata echipa.

Ca o observatie personala, cred ca aceste stiluri de conducere ar trebui vazute ca fiind modele *pure*. Adica e putin probabil (chiar imposibil?!) sa gasim un lider care se pliaza exact pe unul dintre aceste modele; in general, orice lider bun are un stil propriu care poate fi insa descompus in 2 sau mai multe dintre modelele enuntate de Goleman.

***Un post mai vechi despre cele 4 tipologii pure AICI