Andrei Roșca

A fi un optimist nu inseamna a ignora posibilitatea unui esec. Aia are un alt nume, se cheama prostie. Atunci cand iei in considerare cea mai proasta varianta (worst-case scenario) si stii ce sa faci in cazul in care se produce, e imposibil sa fii luat prin surprindere. Cred ca e o linie foarte fina intre optimism si naivitate. Hai sa fim constienti de faptul ca intotdeauna exista posibilitatea sa esuam, in timp ce credem cu tarie ca vom reusi.

Si, daca tot veni vorba despre esecuri, cred ca desi multa lume intelege diferenta clara dintre o batalie si un razboi, putini o constientizeaza constant. Stiti de ce unii oameni nu se simt niciodata infranti? Fiindca au inteles ca tot ceea ce altii considera razboaie ei pot foarte usor considera batalii. Napoleon Hill scria intr-una din cartile sale ca nimeni nu este invins iremediabil pana cand nu accepta infrangerea ca pe o realitate.

Asadar, o solutie exista: nu accepta infrangerea. Tu hotarasti cand ai pierdut o lupta si cand ai pierdut razboiul, nu ei.

Pentru cei care urmaresc blogul prin RSS: deasupra acestui rand e un filmulet in care anuntam in premiera (ma rog, sau aproape in premiera :) ) urmatorul oras in care facem Schimb de Carti. S-ar putea sa vi se para interesant. :)

Oamenii nu prea numara de cate ori cazi ci de cate ori te ridici, nu ii intereseaza cum ai cazut ci cat de adanca a fost groapa din care ai reusit sa iesi. Desi multi dintre ei isi doresc sa te vada esuand, fiindca in felul asta le-ai valida o scuza, ei au de fapt nevoie sa reusesti. Oamenilor le plac eroii atat de mult incat, daca nu esti atent, te vor transforma rapid intr-unul si te vor urca cu forta pe un piedestal dupa care te vor privi admirativ si vor spune: el nu este ca noi!

De ce? Fiindca le e mai usor sa accepte ca ai reusit fiind special, un erou, decat le-ar fi sa accepte ca unul dintre ei, un om obisnuit a invatat sa se auto-depaseasca si le-a demonstrat ceva. “Nu-mi demonstra ca e posibil” pare sloganul pe care aproape oricine ar putea accepta sa si-l tatueze pe frunte.

Si totusi, dintre cei ajunsi sus, unii sunt eroi.

Imi zicea Catalin sa scriu si eu 7 lucruri care nu imi plac in Romania. Eu cu Romania n-am nimic insa cu romanii am destule doar ca in general sunt lucruri marunte care ma deranjeaza doar fiindca ma lovesc de ele in fiecare zi. De exemplu: ca se ingroapa in credite, ca se incapataneaza sa mearga cu masina prin Bucuresti sau ca nu asteapta sa coboare lumea din metrou inainte sa urce.
.
Am gasit totusi si 3 lucruri care sunt, din punctul meu de vedere, cat se poate de romanesti si cat nu se mai poate de enervante. Deci, la romani ma enerveaza asa:

1. Ca traiesc cu impresia ca a fi nascuti in Romania le da dreptul sa se poarte ca si cum ar trai in pesteri.
2. Ca toti se considera victime din simplul fapt ca se auto-saboteaza si isi pun atat de multe piedici incat mai mult se tarasc pe burta decat merg in picioare.
3. Ca au ramas cu reflexe tampite si de cate ori vine vorba de asumat responsabilitatea pentru ceva fug ca prostii in munti.

1. Dezbatere pe tema “Autoritatea blogurilor culturale” organizata de bookblog, duminica 28 octombrie. Detalii aici.
2. O carte buna si un post si mai bun scris de Ana-Maria. Despre vanzari. De citit!
3. Asturias – Isaac Albeniz. Bestial! via Dragos Farmazon.
4. Nimic prea mult?

Imi cer scuze anticipat. Randurile urmatoare s-ar putea sa doara.

Mie mi-a placut intotdeauna sa cred in oameni. Nu stiu daca e neaparat bine, nu stiu daca nu cumva o parte dintre ei mi-ar justifica o potentiala eticheta de naiv, dar ma intereseaza prea putin ca sa aprofundez.

Mergand pe aceeasi idee, multa vreme am crezut ca orice om poate fi ajutat sa ajunga unde vrea. In naivitatea mea, credeam in scenele hollywoodiene cu oameni aproape terminati carora li se intinde o mana si totul se schimba. Si inca mai cred ca se poate intampla, doar ca intre timp am mai invatat ceva. Sau mai corect ar fi sa spun ca “am mai fost invatat” ceva fiindca mi-a lipsit timpul (sau profunzimea?) de a imi da singur seama ca pe unii oameni nu ii poti ajuta, oricat de mult ai vrea.

“Unii oameni sunt facuti sa fie ratati” a sunat dur si m-a iritat. Si o lunga perioada de timp chiar am refuzat cu incapatanare sa ma gandesc macar la asta. Mi se parea o afirmatie aroganta si nedreapta. Mai tarziu m-am convins insa ca unii oameni pot fi intr-adevar catalogati ca ratati. Un singur lucru era gresit in ceea ce auzisem cu cateva luni inainte: ei nu sunt “facuti sa fie ratati”, ci auto-programati sa fie ratati.

Acum, vestea buna e ca nu se nasc cu asta. Vestea rea e ca, nenascandu-se cu acest handicap, nu le poate servi drept scuza… si ce nevoie disperata avem uneori de scuze care sa ne justifice impotenta! O alta parte buna e ca programarea asta nu le-o face nimeni, si-o fac singuri.

Din pacate, poti fi mai convingator in ceea ce te priveste decat oricine altcineva. Mintea ta are puterea de a muta munti. Daca ti-o setezi sa esuezi vei reusi, daca iti pui piedici nu le vei trece iar daca tu nu le poti trece, cu atat mai greu i-ar fi cuiva din afara sa le treaca in locul tau.

Ne programam sa fim invinsi, ne propunem sa esuam lamentabil, sa fim niste ratati. Si, la fel cum se intampla cu tot ceea ce ne propunem in viata, reusim. Nimeni si nimic nu ne poate opri.

Later edit: Derelict a scris un post foarte bun in continuarea a ceea ce s-a scris aici. Vi-l recomand.

Daca ne luam dupa Wikipedia empatia poate fi definita ca abilitatea de a recunoaste, percepe si a simti direct emotiile celorlalte persoane. Vag si incomplet. Tot acolo mai gasiti ca empatia e capacitatea de a te pune in pielea celuilalt (“put oneself into another’s shoes”) sau “un fel de rezonanta emotionala”. In continuare incomplet.

Ce inseamna empatie?

In primul rand, o persoana empatica poate identifica usor emotiile celorlalti iar aici ma refer, evident, la emotiile latente, care nu sunt exprimate. Oricine isi poate face o idee despre cum se simte un om care plange dar putini reusesc sa identifice faptul ca o persoana sufera atunci cand acea persoana face tot posibilul sa nu o arate, ascunzandu-se dupa o masca. Oamenii empatici vad dincolo de masti, cu usurinta.

Ei fac insa mai mult decat a identifica automat ceea ce simt persoanele din jurul lor; au si capacitatea de a isi imagina foarte exact cum trebuie sa se simta persoana respectiva chiar daca ei nu au trecut niciodata prin exact aceeasi situatie.

Deasemenea, empatia ii ajuta pe oameni sa citeasca mai usor limbajul corpului sau sa vada acele sclipiri in ochii oamenilor. Datorita acestei intelegeri a firii umane de care sunt capabili, oamenii empatici sunt de obicei intelegatori cu cei din jur si dau dovada de compasiune.

Cum recunosti un om empatic?

E cald si afectuos, nu se simte stanjenit sau incurcat atunci cand te vede plangand si nu are o problema cu a plange el insusi. Deasemenea, recunoaste cu usurinta ca si el are sentimente puternice si greu de controlat si iti impartaseste o parte dintre ele. Are incredere in tine si in faptul ca poti depasi situatiile dificile prin care treci si iti aduce aminte de punctele tale tari atunci cand tu uiti ca le ai.

Inca un lucru pe care empaticii il fac de obicei este acela ca incearca sa inteleaga ce inseamna un anumit lucru pentru tine chiar daca a se gandi la acel lucru ii face pe ei sa sufere

Partile proaste ale empatiei

Da, din pacate, exista si astfel de parti. E si motivul principal pentru care am ales sa scriu despre empatie. Lumea isi imagineaza ca totul e roz, ca oamenii empatici beneficiaza de niste bonus-uri pe care ceilalti nu le au si atat, ceea ce e fals. Partile bune ale empatiei vin la pachet si cu altele, mai putin bune.

Oamenii empatici sunt in general persoane care gandesc mult, carora le place sa rezolve probleme si merg in general pe ideea ca acolo unde a aparut problema se afla si raspunsul, rezolvarea acelei probleme. Sunt cei care nu adorm noaptea pana cand nu gasesc raspunsul la o intrebare ce ii macina. Iar de multe ori, problemele la care se gandesc nici macar nu sunt ale lor.

In plus, a arde la o intensitate atat de mare incat sa empatizezi cu o alta persoana, sa te auto-depasesti continuu incercand sa te transpui in starea respectiva si, mai apoi, sa faci eforturi pentru a gasi o solutie de a alina suferinta celuilalt, e mult mai complicat chiar decat suna si putin probabil sa se intample fara sa lase urme.

Empaticii se consuma mai repede decat oamenii obisnuiti si de multe ori functioneaza ca un burete: absorb din emotiile celorlalti ceea ce ii ajuta sa inteleaga si sa se puna in locul acelor persoane insa, in momentul in care interactiunea s-a incheiat, in loc sa renunte la tot ce au absorbit, pastreaza in ei o parte din acele emotii.

***Alte articole ce au legatura cu empatia si cu inteligenta emotionala:
- IQ + EQ + SQ
- Teoria inteligentelor multiple (Gardner)
- 3 inteligente necesare unui leader

Inainte sa plece de la Schimb de Carti, Gabi mi-a plasat o intrebare pe care, la randul lui, o primise de la cineva: de ce facem noi, bookblog.ro, ceea ce facem? care sunt motivele? ce castigam din asta?

Am mormait cateva cuvinte ce ar fi fost extrem de potrivite intr-o conferinta cu scop de PR, tradandu-mi sangele de om de marketing (sau “economist” cum ma mai necajeste Gabi) :) si am promis ca ma gandesc si ii raspund. Am ales, mai apoi, sa pun ceea ce simt in cuvinte, aici, pe blog, intr-o incercare dificila pt mine de a extrage esenta lucrurilor care ne fac sa mergem inainte si sa credem in bookblog.

Sigur ca motivele mari, declarate de mai multe ori, le stiu si le visez. Pe astea le gasiti pe pagina Ce este bookblog. Sunt valabile, sunt pe bune, dar nu surprind esenta.

In ultimii ani am tot lucrat cu oameni. Cu asociati, colaboratori si angajati, pe bani si fara bani, full-time sau pe proiect, de la distanta sau intr-un sediu. Niciodata insa nu am fost mai mandru de echipa mea decat acum. Niciodata nu am simtit mai multa pasiune concentrata in aceeasi directie, niciodata pana la bookblog nu am vazut oameni care sa imi spuna “Andrei, eu nu vreau bani” atunci cand am vrut sa le dau, niciodata pana acum nu am lucrat cu oameni care sa imi ceara sarcini suplimentare si sa se implice din ce in ce mai mult intr-un proiect care nu le aduce foloase materiale.

Sigur ca mi-am folosit toate cunostintele pentru a suda echipa, sigur ca am facut tot posibilul sa transfer cat mai mult din ceea ce cred ca stiu si, absolut sigur, am crezut si cred cu fervoare ca bookblog poate schimba ceva, ca poate influenta oamenii in bine si ca poate ghida dincolo de carti si recenzii. Cu toate astea, bookblog a crescut si va creste in continuare nu datorita mie ci datorita eforturilor unor oameni care, ca si mine, CRED.

Gabi, m-ai intrebat de ce facem asta. As putea sa dau multe raspunsuri si toate ar fi plauzibile: poate ca o facem pentru a castiga notorietate, o facem pentru ca speram ca ne va ajuta sa ne lansam si sa ne atingem niste tinte, o facem pentru ca am inteles ca succesul bookblog este, de fapt, si succesul nostru iar asta ne-ar confirma valoarea.

Sau poate o facem pentru ca scriind despre carti speram ca nu vom uita niciodata cat de mult inseamna pentru noi, o facem pentru ca ne-am dat seama ca bookblog ne poate pune in legatura cu oameni pe care ii iubim fiindca si ei iubesc ceea ce noi adoram, o facem fiindca am simtit un gol intr-un loc pe care l-am fi vrut plin si am hotarat sa il umplem noi, o facem ca sa ne construim o lume in care putem evada de cate ori lumea reala ne doare, o facem pentru ca avem nevoie sa credem ca se poate.

As putea sa dau multe raspunsuri si toate ar fi plauzibile. Cred insa ca exista unul care le include pe toate. Ma intrebi care cred eu ca sunt motivele de a face tot ceea ce facem, ce castigam noi din asta. M-am gandit iar acum iti pot raspunde clar, sigur, fara nicio urma de indoiala: castigam o poveste. Acea poveste dupa care fiecare dintre noi alearga cu disperare toata viata. Aia pentru care merita sa ti-o iei pe nedrept, sa muncesti pana la epuizare si sa crezi cu o consecventa ce sfideaza bunul-simt, cu o pasiune care tinde la fanatism, cu ideea ca daca altii nu au reusit sa o faca, nu inseamna ca nu se poate ci ca ei n-au crezut cu adevarat ca e posibil. Propria poveste. Povestea bookblog.

1. “Magazinul visurilor tale” este un studiu de piata online care se adreseaza exclusiv femeilor si care urmareste sa afle dorintele si opiniile acestora in legatura cu magazinele virtuale din Romania. Mesajul pe care aceasta cercetare doreste sa il transmita este simplu si cu un impact puternic in randul proprietarilor de magazine virtuale: femeile vor sa fie considerate un factor important in faza de constructie a comertului electronic romanesc.

Va invit sa completati si voi chestionarul. Cand ati facut ultima data ceva util si ati primit si premii pentru asta? :)

2. Inca un episod din Zig Ziglar. Cateva povesti foarte misto. Despre stabilirea scopurilor si ce inseamna sa fii consecvent si sa crezi ca vei reusi. Radeti, va relaxati putin si invatati ceva. Promit! :)

3. Un site interesant pentru stabilirea scopurilor si pt a te asigura ca le realizezi. Cel putin in plan teoretic. :)

O chestie in care am crezut si in care sper sa reusesc sa cred mereu:

Sa am incredere in oameni chiar daca de la 95% dintre ei mi-o voi lua, chiar daca ma vor dezamagi, chiar daca ma vor face sa ma simt un naiv si un inadaptat. Ceilalti 5% merita toate astea.