Am participat ieri la dezbaterea “Bloggeri si scriitori”, organizata de Asociatia Consumatorilor de Media. A fost o discutie interesanta, echilibrata, mult mai okay decat cea cu politicienii, de saptamana trecuta. Am avut cateva contre cu Tudor Octavian (bine, “contre” e mult spus).
Tipul e foarte misto iar asta am observat-o mai ales la discutia de dupa dezbatere. Am avut astazi ocazia sa cunosc un om caruia sunt convins ca daca i-as fi pomenit de marketing ar fi ridicat suspicios din spranceana dar care avea marketingul in sange. Un om de peste 65 de ani care vorbea degajat despre strategii de marketing, hooks, nise, target-uri, tactici de guerilla fara insa a folosi vreunul dintre acesti termeni. Fascinant. Se pare ca pana la urma o experienta de-o viata intr-un anumit domeniu te poate invata cate ceva
Am mai schimbat cateva cuvinte si cu Ioan T.Morar, cu care ma stiam de la o dezbatere organizata de Cotidianul la Bookfest; mi-a placut ca era ceva mai conectat la fenomenul numit “blogging”. Ii lipsea acea teama de tehnologie pe care multi dintre cei peste 45 de ani se chinuie sa o ascunda. In rest, m-am vazut in sfarsit la fata cu Cosmin Dragomir de la Oglinda Literara, Un Cristian de la revista Pana Mea si baietii (+fetele) de la ROcultura + am incercat sa ii explic Mirunei Vlada cum este organizat bookblog.ro (a se citi “cat de tare este sistemul din spatele bookblog”). Sper ca am lamurit-o cat de cat.
Per total, un eveniment reusit (felicitari Horea!), un bun prilej de networking, la care ma bucur ca am participat. Acum, asa de final de post, vreau sa mai spun ca m-a pus serios pe ganduri o scurta “povestioara†spusa de Tudor Octavian intr-un grup ceva mai restrans, dupa dezbatere. E vorba despre un om care ajunge pe masa de operatie si doctorul ii spune ca trebuie neaparat sa il opereze atunci, e singura sansa sa il poata salva. Dincolo de acceptarea faptului ca era obligat sa o faca chiar atunci, la ce credeti ca se gandea omul? Avea niste bani (destul de multi) ascunsi acasa, in biblioteca, bani despre care nu stia nimeni. Si il chinuia ideea ca nu mai avea timp nici macar sa ii spuna sotiei ca acesti bani exista acolo, langa ea.
Parafrazandu-l pe Tudor Octavian, va intreb: cam cum credeti ca s-a simtit omul ala cand a ajuns acasa? Si cat de mult au inceput sa conteze lucrurile mici, ramase nespuse sau nefacute?
Intr-o Romanie prea putin permisiva cu cei ce se incapataneaza sa adapteze ideea de “vis american” unei regiuni ce nu intelege prea bine niciunul dintre termeni, de cele mai multe ori e mai comod ca, in fata primei denivelari, sa bati in retragere in loc sa mergi inainte.
Nu cred ca “a merge inainte” este o calitate. Nu vad, neaparat, in cei ce lupta niste curajosi. Ciudat insa, vad in cei ce fug niste lasi. Niciodata nu mi-au placut oamenii delasatori, chiar daca inteleg faptul ca ne nastem cu capacitati diferite si, deci, cu o vointa de fier…sau deloc. Cred ca nu imi plac datorita unei idei in care eu cred cu tarie: ca orice trasatura poate fi “modelata”, ca putem fi ceea ce vrem sa fim, doar ca necesita foarte multa munca. De exemplu, cred ca un om care nu are incredere in el poate sa se “educe”, in timp, sa aiba.
Unii vor spune ca nu stiu sa lupte. E o gluma buna. Cred ca toti stim sa luptam, doar ca avem grade diferite de experienta. Cum se lupta? Simplu! Analizezi problema, cauti solutii, aplici, vezi ca nu merge, iar cauti solutii, iar aplici, iar dai pe langa si tot asa. Pana cand? Pana iti iese sau iti dai seama ca adevaratul “dusman” nu este cel pe care il ataci tu. Singura diferenta dintre un novice si un veteran este aceea ca veteranul a inceput sa greseasca mai devreme decat novicele. La capitolul asta, Roosevelt a zis-o bine:
“It is common sense to take a method and try it. If it fails, admit it frankly an try another. But above all, try something.“
Nu e o calitate. E o chestie de bun simt.
*am simtit nevoia sa mai aduc cateva modificari acestui post scris acum cateva saptamani
E ciudat cata energie pot oamenii canaliza atunci cand este vorba de a lovi pe altul. A lovi in concurenta pentru a isi intari pozitia, a lovi in oamenii care i-au facut sa sufere la un moment dat, sau in orice alte persoane pe care ar putea sa le numeasca, generic, dusmani.
Cu atat mai ciudat mi se pare ca atunci cand ajungi in momentul in care ii poti aplica acelui concurent lovitura de gratie, gandul la satisfactia pe care urmeaza sa o ai este uneori umbrit de teama ca vei arata lumii ce concurent slab ai avut.
Fiindca, nu-i asa? uneori ai mult mai mult de castigat la capitolul imagine (sau respect) luptand la nesfarsit cu concurenti puternici si ramanand in picioare, decat daca i-ai invinge rapid si fara drept de apel. Si chiar daca invingerea nu ar fi rapida, se vor gasi intotdeauna persoane care vor privi din afara si vor intreba: de ce i-o fi luat atat de mult sa invinga un adversar atat se slab?
Dupa ce ii batuse peste tot pe unde apucase pe romani, ajuns in fata unei Rome speriate, Hanibal a cotit spre Capua lasand omenirea sa se intrebe daca neinfricatul general a ezitat din cauza prestigiului Romei sau din motivele despre care vorbeam mai sus. Roma asta tremuranda si slaba era Roma cu care se batusera ei atata timp?
Octavian Paler scria la un moment dat ca “a invinge si a cuceri sunt doua lucruri diferite, o cucerire inseamna mult mai putin decat o victorie; adesea, inseamna chiar esecul victoriei”. Probabil ca la asta se referea.
Sau poate ca Hanibal era defapt un artist imatur si s-a gandit si el, ca si Oscar Wilde, doua mii de ani mai tarziu, ca nimic nu ii enerveaza pe dusmani mai mult decat fie iertati. Putin probabil…
Sa fie clar: avem o problema de mentalitate. La nivel de blogosfera .ro, a avea un blog de succes inseamna a avea trafic si atat. Daca iei doua Dig-uri (stiu ca e cu doi “g”, multumesc!) , un StumbleUpon si un viral, din intamplare, devii zeu peste noapte iar asta se reflecta in tot ceea ce faci, de la abordarea femeilor pe strada, pana la dispretul cu care ii tratezi pe cei cu mai putini “cititori” decat tine.
Si, apropo, de cand si pana cand a avea trafic = a avea cititori? In conditiile in care 75% dintre vizitatori iti vin de pe Dig, de exemplu, si tu scrii in limba romana, cat de bine trebuie sa stai la capitolul aroganta incat sa crezi ca aia sunt cititorii tai fideli care nu isi pot bea cafeaua de dimineata pana nu se uita peste ce ai mai scris?
Nu cred ca exista un secret pentru a avea un blog citit (atentie! “citit”, nu “vizitat”) decat in masura in care pentru cel ce si-a facut blogul munca e, in general, o chestiune de rusine, unul dintre acele secrete groaznice pe care ai vrea sa le lasi in urma.
Darius nu are succes fiindca are curaj si idei misto (desi sunt de acord ca aceste calitati il ajuta). Blogul lui Darius are succes fiindca omul ala munceste, e dedicat si sta probabil ore intregi in fata unui text, pana il definitiveaza. Mare parte din succesul lui Zoso nu se datoreaza faptului ca se ia de toata lumea, ci aceluiasi motiv: omul munceste.
Desi consistenta post-urilor lui Zoso e diferita de consistenta post-urilor lui Darius, nu e usor sa postezi 10-15 stiri noi pe zi, unele dintre ele in exclusivitate sau premiera. Credeti ca puteti? Dati-i drumul! Dupa o saptamana vorbim si imi spuneti si mie daca vi s-a parut usor. Zoso si Darius muncesc in moduri diferite, dar muncesc! Nu se roaga de prieteni sa le prinda cate un dig. Si sunt doar doua exemple. Si Adrian si Subiectiv si Ionut Ciurea, toti muncesc iar asta se vede. bookblog.ro nu a crescut fiindca publica recenzii de carti, a crescut fiindca oamenii de acolo au scris multe sute de recenzii de calitate.
Singurele doua lucruri pe care majoritatea bloggerilor cunoscuti le au in comun sunt faptul ca muncesc si sunt consecventi in ceea ce fac. E singura reteta care exista.
Nu putem vorbi despre motivarea oamenilor cu care lucram fara sa tinem cont de directia din care vine (sau ar trebui sa vina) aceasta motivare. Majoritatea tehnicilor motivationale folosite se refera la surse indirecte de motivare. Sau extrinseci, cum mai sunt ele numite.
Sursele extrinseci sunt cele vin din exterior. Adica tot ce tine de oportunitati de avansare, cresterea responsabilitatii, recunoastere din partea colegilor, dar si o parte din factorii de igiena: salariul, relatiile interpersonale, conditiile de munca etc.
S-ar putea scrie zeci de pagini despre fiecare dintre tehnicile de mai sus insa se ignora unica “tehnica de motivare” intrinseca.
Motivarea intrinseca
Motivarea intrinseca se refera la ceea ce vine direct, din nevoile personale ale fiecarui individ si tinteste direct catre satisfacerea trebuintelor de pe ultima treapta a piramidei lui Maslow: auto-implinire.
E vorba despre munca in sine. Ceea ce faci poate fi o modalitate intrinseca de motivare. Vorbind despre “tehnica de motivare” intrinseca, mai sus, am folosit ghilimelele fiindca nu este vorba chiar de un procedeu, poate reprezenta o solutie pentru oricine, insa e extrem de greu sa o aplici cuiva.
Alambicat? Nu. Le luam pe rand. Cum spuneam, nu este neaparat o tehnica fiindca daca ea nu exista e greu sa ti-o produci voit. Singurul lucru pe care il poti face este sa iti alegi cu grija domeniul si locul de munca in care activezi.
Poate reprezenta o solutie pentru oricine fiindca fiecare dintre noi poate ajunge, intamplator sau nu, sa faca ceea ce ii place, insa e extrem de complicat sa incerci sa o aplici tu cuiva fiindca de cele mai multe ori persoana in cauza stie (sau are potentialul de a sti) mult mai bine decat tine ceea ce vrea de la viata si ce i-ar placea sa faca. Un om care stie ce i-ar placea sa munceasca poate incerca sa o aplice. Cei din afara se pot folosi doar de modalitati de motivare extrinseci, indirecte.
Daca reusesti sa gasesti ceea ce iti place sa faci, munca se transforma rapid din mijloc in scop. Nu mai muncesti neaparat fiindca esti obligat sa faci asta pentru a iti satisface niste nevoi, ci munca devine o trebuinta in sine, trebuinta legata, asa cum am mai zis, de ultimul nivel al piramidei nevoilor.
“Your work is going to fill a large part of your life, and the only way to be truly satisfied is to do what you believe is great work. And the only way to do great work is to love what you do.” Steve Jobs
Spuneam intr-un post, acum cateva luni, ca vad curajul mai degraba ca pe o combinatie de atribute decat ca pe o calitate de sine statatoare. Si dadeam si o formula care reflecta modul in care eu imi imaginez curajul:
60% Incredere in sine
25% Initiativa
10% Optimism
5% Nebunie
Acum, zilele astea incercam sa imi dau seama cam ce ingrediente ar mai trebui adaugate ca sa obtii tupeul. Mi-e destul de clar ca tupeul nu este altceva decat putin curaj dozat cu cateva picaturi de nesimtire. In functie de dozaj poti iesi un tupeist sau o persoana de o nesimtire crasa.
Intrebarile mele sunt: luand formula curajului de mai sus si pastrand in minte ideea ca totalul trebuie sa ramana 100%, de cata nesimtire ai nevoie pentru a dobandi tupeul si ce esti dispus sa scoti din formula ca sa poti adauga nesimtire?
1. Am lansat sectiunea de poezii a bookblog. Practic, un blog pe care ne propunem sa realizam niste topuri de…ati ghicit…poezii scrise de autori “proaspeti”, mai putin cunoscuti. Ne puteti trimite si voi poeziile folosind formularul de AICI. Feedback-ul e, ca intotdeauna, apreciat.
2. Si acum ca am terminat cu lucrurile importante, trebuie sa spun ca de azi-noapte ma mananca buricele degetelor sa scriu cate ceva despre dezbaterea Bloggeri vs Politicieni, la care am asistat aseara. Dar nu pot sa scriu nimic fiindca mi-e rusine. Nu pentru ceva ce am facut eu, ci pentru ceea ce n-au facut altii. N-am sa spun mai multe fiindca atunci cand am deschis blogul de fata mi-am promis sa scriu in el cevauri, nu nimicuri. Insa va prezint totusi, mai jos, cateva fragmente scrise de alti bloggeri, care au reusit (cu greu, sunt convins) sa isi depaseasca cruntul sentiment de rusine.
In tabara bloggerilor alesi pe sprânceana am gasit:
[...]
- un Cristea in care vezi bun simt cand deschide gura. Ma bucur ca a fost invitat din partea bloggerilor. Altfel…
- o mana de neinspirati ce muscau din microfon infierbantati de reflectoarele camerelor de luat vederi din ceafa lor. Bădărănism. Copilării făr’ de copii. Generaţia “Frate ai văzut ce i-am zis-o lu’ Năstase? Ce tare se auzea vocea mea! Să moară mama şi mă filma aia din dreapta! Ce inspirat am fost!“
Noroc cu “baieţii din spate†care încurajau cu aplauze frenetice copchilăretul să îşi manifeste veleităţile de comunicare! Păcat ca puţini îşi dădeau seama de ironia situaţiei şi sincer nu îţi trebuia facultate să îţi dai seama.
Asimetria acestui dialog am simtit-o pe tot parcusul dezbaterii punctata de adolescenta unei blogosfere reprezentata prost pe acea scena m-a facut inca o data sa inteleg ca viitorii reprezentanti al societatii civile nu se vor decanta din bloggerii cu trafic. Ni s-a ingrosat putin vocea, a inceput sa ne creasca par pe piept si ne-am gandit in fronda noastra de dragul ei sa fugim de acasa cu carnetul de alocatie in rucsac. [...]
Impresia generala a fost ca blogosfera a fost neinspirat reprezentata de cativa oameni asezati pe scaunele gresite, nu regret cele doua ore alocate dezbaterii, insa mi-e greu sa ma consolez cu ideea se putea si mai rau.
Pe cunoscuti i-am mai batut la cap de-a lungul timpului cu trupa EVO. Cosmin, unul dintre artisti, mi-a fost coleg de facultate si e un tip foarte foarte misto si talentat, ca si colegii lui dealtfel (apropo, Teo, adica solista, are o voce bestiala). Se pare ca in curand scot si ei videoclip. La ce muzica se face in Romania, timpul care le-a trebuit lor pentru a ajunge aici mi se pare enorm. Pe de alta parte, consecventa si incapatanarea lor de a demonstra ceva este de invidiat si ar trebui sa fie o lectie pentru toti fanii ideii de a iti baga picioarele intr-o Romanie in care “totul se face pe pile” si in care “n-ai cum sa reusesti sa faci ceva cu adevarat misto”. Uite ca se poate. Mai jos aveti piesa Away. Succes EVO!
Stii ca evoluezi atunci cand iti dai seama ca incepi sa iti fii suficient, cuvantul suficient nefiind folosit cu sens peiorativ. Ma refer la momentul sublim in care realizezi ca faci ceea ce e corect chiar daca ai de pierdut si nu te mai deranjeaza ca stii doar tu asta; iti e de-ajuns ca tu o stii si te simti bine.
Atunci cand, pentru a “n”-a oara iti vine sa urli din toti plamanii la tampitii care stau pe margine si isi imagineaza ca e usor, nu o faci, si totusi esti multumit, mandru de tine. Incepi sa constientizezi ca din afara chiar pare usor, desi doar tu stii cat de lungi sunt zilele in care simti ca esti pe punctul de a ceda psihic si te enerveaza cat de multe lucruri incap intr-o clipa in care nu mai vrei sa spui nimic.
Ei, si in momentele alea in care doar o nebunie perceputa ca bravura te ajuta sa te repui pe picioare, tocmai in momentele alea, se gaseste cate unul sa te transforme intr-un neinteles.
Si tie nu iti mai pasa. Ai invatat deja ca e normal sa fie greu, ca orice lucru mare necesita munca si daruire si ca tocmai ai trecut, pentru a nu-stiu-cata oara, de unul dintre momentele alea in care multi clacheaza. Si parca iti trec si grijile ceva mai repede. Daca iti amintesti clar ca in urma cu un an, sa zicem, n-ai fi putut sa faci asta atunci iti dai seama, nu-i asa?, ca ai evoluat.
Later edit: off-topic, in caz ca nu ati aflat, vara asta se poarta bookblog :)
“As long as people will accept crap, it will be financially profitable to dispense it.”
Vedeta tv, Dick Cavett, a pus punctul pe “i”. Stiu ca voi enerva pe cativa dar trebuie sa adresez, din nou, cateva intrebari: de ce reveniti pe site-uri care va arunca in fata bannere din ce in ce mai enervante si care nu pot fi inchise? de ce le dati linkuri celor care va injura? de ce va uitati la stirile de la ora 17 daca dau numai porcarii? de ce continuati sa cumparati de la magazinele care va trateaza ca pe gunoaie? de ce ramaneti indiferenti cand vedeti oameni ca arunca hartii sau mananca seminte pe strada? de ce nu o reclamati pe vanzatoarea nesimtita care niciodata n-are sa va dea rest si va zice sa veniti cu bani ficsi? de ce acceptati servicii de 2 bani de la firme conduse de bisnitari?
