Doamnelor, domnilor… tocmai ce am primit o veste care m-a naucit. Adrian Ciubotaru (fost sunhunter) va lansa lunea viitoare (adica fix peste 7 zile, fix pe data de 25 iunie) primul, inegalabilul si supremul forum (cu adevarat) de filozofie din Romania. Setati-va reminder-ele, faceti-va semne pe mana si, daca aveti bloguri, puneti-le sa posteze automat pe data de 25 iunie, ca sa va asigurati ca nu ratati lansarea. Ziua de 25 iunie va ramane in istorie ca data la care Adrian Ciubotaru (fost sunhunter) a ales sa isi rupa o parte din timpul sau pretios pentru a crea un proiect menit sa ne deschida ochii.
Acum, serios vorbind, eu as vizita blogul lui Adi lunea viitoare, pe 25, pentru detalii suplimentare privind adevarata adresa a forumului. Sunt convins ca o sa va placa.
PS: spuneti-i “la multi ani!”. Astazi e ziua unuia dintre cei mai misto oameni pe care i-am cunoscut. :)
Mi se pare trista isteria care s-a produs imediat dupa moartea lui Octavian Paler. Toata lumea a inceput sa caute cate o carte de-a lui, sa il citeasca macar acum, dupa ce “s-a mutat intr-o stea”. Ba chiar mai mult, televiziunile au inceput sa transmita “stiri” penibile, alaturand imagini de la inmormantare celor in care se prezinta ultimele X volume din Viata pe un peron, “singura carte a lui Octavian Paler care se mai gaseste in librarii”. Sunt convins ca si librariile online au inceput sa primeasca, brusc, comenzi peste comenzi de la oamenii care nu asteptau altceva decat transformarea unui Om in clasic, pentru a incepe sa citeasca ce a scris.
In toata aceasta isterie, dupa ce am cumparat domeniul octavianpaler.ro ca sa ma asigur ca nu il ia nimeni sa il umple de reclame, la cateva zile dupa moartea lui Paler, am mai dat o tura prin anticariatele pe care le frecventez si, nu mica mi-a fost mirarea cand, salutandu-l pe anticar, am primit un raspuns ce mi-a luminat ziua: “Am ceva nou de Paler. L-am pastrat special pentru dvs. Vremea intrebarilor. Cu autograf.” :)
La fel de mirat am fost si cand am inceput sa citesc cartea si mi-am dat seama ca este despre… revolutia din ’89 si, mai ales, despre ce s-a intamplat in anii imediat urmatori si modul in care Paler judeca cele ce s-au petrecut.
E o carte atipica pentru Paler iar celor obisnuiti cu eseurile lui e posibil sa li se para o carte facila, lipsita de profunzime, care se bazeaza mai mult pe relatarea evenimentelor la care a participat autorul. Foarte interesanta este insa structura cartii. Fara a fi o culegere de texte publicate, in Vremea intrebarilor apar fragmente din mai multe articole publicate de Paler, in special in Romania Libera, in perioada ’90-’94. Fiecare dintre aceste fragmente este completat de cateva comentarii adaugate cativa ani mai tarziu, la momentul scrierii cartii, adica in 1995. Se poate astfel face o comparatie destul de usor intre modul in care vedea el lucrurile atunci, exact dupa revolutie, cu viziunea pe care o avea in ’95, mult mai limpede, mai concreta, dar deznadajduita.
Desi din punct de vedere al consistentei cartea mi se pare cea mai diluata dintre toate cele pe care le-am citit pana acum, Vremea intrebarilor este o carte importanta in bibliografia lui Paler. Din punctul meu de vedere, este o dovada de netagaduit a faptului ca nu a avut niciun fel de simpatie fata de Ceausescu si toti cei din jurul sau iar singurul motiv pentru care, dupa ’89, a atacat constant puterea a fost speranta lui intr-o Romanie mai buna. Ar fi fost o arma puternica, sustinuta de articole care probabil se mai aflau inca in arhive, o arma cu care ar fi putut sa loveasca pe multi dintre cei ce l-au atacat in ultimii ani ai vietii si, urat, mai ales dupa.
Nu stiu de ce Octavian Paler nu a vrut sa foloseasca aceasta arma insa imi pot usor imagina ca el credea intr-adevar in ceea ce a scris, chiar in Vremea intrebarilor:
Ca individ, iti poti permite sa te aperi prin dispret, ignorand atacurile ignobile. Uneori, e chiar necesar sa faci asta. Viata e prea scurta ca s-o risipesti contempland o mocirla.
Din Vremea intrebarilor:
Sunt din ce in ce mai convins ca miracolele se ascund in banalitate. Cel putin, acelea care dau sens unei existente obisnuite. O amiaza oarecare, cu cer spalacit si cu o lumina blanda, de toamna tarziu, dupa o saptamana de ploi putrede, te poate face sa uiti, o clipa, de toate regretele si sa fii fericit ca traiesti.
Imi puneam, de aceea, din cand in cand, intrebarea daca nu era mai bine sa-mi vad de obsesiile mele normale. Nu ma aflam in locul meu in galceava politica. Imi pierdeam un timp pretios, pe care nu mai aveam cum sa-l recuperez si care, la varsta mea, implica riscul unor pierderi definitive, fara sa am, macar, justificarea unei pasiuni sau a unei ambitii.
M-am tot gandit la asta si desi mi-a fost greu sa imi dau seama daca as putea, cred ca intr-o zi mi-ar placea sa mai incerc o data sa lucrez ca angajat. Nu stiu cat as rezista si probabil ca mi-ar placea oricum sa lucrez pe un post de conducere. DAR, spre deosebire de majoritatea absolventilor de facultati si mastere de la noi, eu as accepta sa incep de la zero, atata timp cat as fi sigur ca promovarea nu depinde decat de mine. Ma enerveaza, de exemplu, fixatiile din unele multinationale: ca nu poti promova decat dupa cel putin X luni, ca nu poti ajunge manager decat daca ai X ani vechime in firma etc.
Cred ca as spala si pe jos. Pe bune. Ba chiar as prefera sa incep ceva mai jos si sa cresc prin forte proprii. M-as simti mai implinit si as simti ca merit sa fiu unde sunt. De asta as mai incerca sa lucrez ca angajat la un moment dat: fiindca a incepe de jos intr-o firma ceva mai mare si cu perspective iti ofera satisfactii mai variate (nu neaparat mai mari) decat atunci cand lucrezi pe cont propriu (ai propria firma sau esti liber-profesionist).
Cred ca ar fi interesant… :) Pentru ambele parti implicate.
Azi noapte, pe la ora 02:26 vorbeam cu Mihai Ceuca pe messenger, in timp ce mai faceam cate ceva la bookblog. Prezint mai jos o parte a discutiei :)
Mihai Ceuca: oamenii mai dorm in ziua de azi, nu?
Mihai Ceuca: 8-|
Andrei Rosca: :)
Andrei Rosca: bai nu stiu
Andrei Rosca: am auzit un mit
Andrei Rosca: dar nu il cred
Mihai Ceuca: :))
Mihai Ceuca: si eu
Mihai Ceuca: de aia intrebam
Mihai Ceuca: era un episod din X-Files
Mihai Ceuca: cu unu care nu a dormit de 12 ani
Mihai Ceuca: il invidiez
Andrei Rosca: aa
Andrei Rosca: deci asa a reusit…
Mihai Ceuca: :D
Mihai Ceuca: da, s-a facut antreprenor
PS: acest post a fost publicat la ora 03:32, tot “azi-noapte”.
M-am saturat pana peste cap de oameni cu dureri de spate si pantaloni tociti in genunchi. Cred ca atunci cand totul in jurul tau incepe sa se prabuseasca, unul dintre lucrurile care te pot tine in picioare este demnitatea.
Iar demnitatea e unul dintre putinele lucruri in legatura cu care cei din jur nu te pot minti, asa cum uneori poate ti-ar placea. Demnitatea oferita de altii, voit sau la cerere, nu e decat o parere neavizata. E doar impresia pe care ei si-au facut-o, in timp sau ad-hoc, despre noi.
In ochii unui om poti citi uneori mandria sau increderea in sine, ambele fiind trasaturi care pot fi dezvoltate in timp printr-un proces de auto-educare, insa spre deosebire de ele, demnitatea pleaca de la un anumit nivel si nu poate sa mearga decat in jos.
Din punctul meu de vedere, cu fiecare compromis pe care il faci, ajungi mai jos iar momentele in care nu faci compromisuri nu te pot ajuta decat sa stagnezi, in niciun caz sa cresti nivelul demnitatii. Nu poti deveni demn, poti doar sa iti pastrezi demnitatea.
La fel cum se intampla si cu increderea pe care altii ti-o ofera: poti pierde in 5 minute tot ce ai construit, sau ai mentinut – in cazul demnitatii, ani de zile. Ca si in cazul increderii, odata ce ti-ai pierdut demnitatea tot ce poti sa faci este sa speri ca cei din jurul tau vor uita. Fiindca de reparat nu mai ai cum sa repari ceea ce-ai facut.
Si cred ca cei mai multi ar putea dar nu vor sa te ierte atunci cand le tradezi increderea sau atunci cand le arati ca s-au inselat in privinta demnitatii tale. Gasisem odata un citat (nu mai stiu unde) conform caruia “oamenii pot uita ceea ce ai spus, pot uita ceea ce ai facut dar niciodata nu vor uita cum i-ai facut sa se simta”.
Nu stiu cati dintre voi au vazut recentul interviu cu Bill Gates si Steve Jobs. Stirea ca cei doi vor fi “adusi” in aceeasi sala, la acelasi interviu, dupa cativa ani buni a facut ocolul internetului si, chiar si la noi, l-am vazut pe multe bloguri. Interviul chiar merita vazut desi este destul de lung (cred ca vreo 2 ore) si anumite parti s-ar putea sa fie cam prea tehnice pentru cei care nu lucreaza in IT, internet etc.
M-am uitat in special pentru Steve Jobs, un tip foarte foarte tare, nu neaparat pentru ceea ce a facut la Apple sau Pixar ci pentru modul in care a reusit sa impleteasca pasiunea pentru ceea ce face si viata de familie, ramanandu-i totusi ceva timp si pentru a reflecta la problemele vietii :)
Iar Steve a reusit si in acest interviu sa puna punctul pe i in ceea ce priveste lucrurile care te pot ajuta sa ajungi unde vrei: pasiunea pentru ceea ce faci, consecventa si o echipa excelenta.
Yeah. People say you have to have a lot of passion for what you’re doing and it’s totally true. And the reason is because it’s so hard that if you don’t, any rational person would give up. It’s really hard. And you have to do it over a sustained period of time. So if you don’t love it, if you’re not having fun doing it, you don’t really love it, you’re going to give up.
And that’s what happens to most people, actually. If you really look at the ones that ended up, you know, being “successful†in the eyes of society and the ones that didn’t, oftentimes, it’s the ones [who] were successful loved what they did so they could persevere, you know, when it got really tough. And the ones that didn’t love it quit because they’re sane, right? Who would want to put up with this stuff if you don’t love it?
So it’s a lot of hard work and it’s a lot of worrying constantly and if you don’t love it, you’re going to fail. So you’ve got to love it and you’ve got to have passion and I think that’s the high-order bit.
The second thing is, you’ve got to be a really good talent scout because no matter how smart you are, you need a team of great people and you’ve got to figure out how to size people up fairly quickly, make decisions without knowing people too well and hire them and, you know, see how you do and refine your intuition and be able to help, build an organization that can eventually just build itself because you need great people around you.
