Andrei Roșca

Mai spun o data ce cred despre asta fiindca vreau sa ma asigur ca nu sunt inteles gresit.

Cred ca nici specialistii, oricat ar fi ei de buni, nici o carte geniala, nu pot schimba fundamental un om DECAT DACA omul ala e dispus sa se schimbe. Sigur ca exista oameni care ii influenteaza pe cei din jurul lor. Si cred ca exista si carti care ar putea schimba vieti. Dar sunt convins ca nu ii poti face bine unui om, cu forta. Daca omul ala nu vrea sa se schimbe, nu se va schimba. Si poate ca din cauza asta exista carti care transforma radical pe unii oameni iar pe altii ii lasa neschimbati.

Cred ca trebuie sa intelegem ca schimbarea o facem noi; deciziile (oricat de grele ar fi) trebuie sa le luam noi. Ca sa te schimbi, trebuie ca mai intai sa constientizezi ca e nevoie sa o faci, ca schimbarea ti-ar putea face bine si ca inca te mai poti dezvolta. Daca nu…poate incerci o plafonare.

Atunci cand o firma are probleme cu profitul una dintre variante este sa “cut costs”, sa micsoreze cheltuielile. Acelasi lucru se intampla si persoanelor fizice, care traiesc dintr-un salariu. Si aici sunt destui care au urmatoarea problema: ei incearca sa cheltuie cat mai putin incepand din saptamana sau luna urmatoare. Nu mai cumpara din Cora prostii de care nu au nevoie doar fiindca sunt in drumul lor, incearca sa se abtina de la a manca chiar de trei ori pe zi la restaurant, mai merg si ei cu mijloacele de transport in comun in loc de taxi etc.

Cam acelasi lucru il fac si firmele. Incearca sa controleze mai bine cheltuielile. Problema e ca, desi fac asta, de multe ori nu rezolva mare lucru si, cu eforturi destul de mari, nu reusesc sa faca schimbari foarte spectaculoase cu profitul / banii care le raman. De cele mai multe ori asta se intampla fiindca nu sunt atenti la TIPUL cheltuielilor. In felul asta, majoritatea oamenilor nu acorda destula atentie cheltuielilor FIXE.

In cazul unei firme putem vorbi de: chirie, salarii, intretinere, curent electric, abonamente la telefoane mobile, etc care de multe ori, adunate dau o suma destul de mare. In cazul unei persoane obisnuite putem vorbi deasemenea de chirie, intretinere, abonament la telefon mobil, rata pe 7 ani la masina luata in leasing, rata la frigiderul luat “doar cu buletinul” si tot asa. Astea sunt cheltuieli fixe, bani care practic ies din buzunar inainte sa iei salariul.

Si ma gandeam astazi ca acelasi lucru e valabil si in ceea ce priveste timpul. Tot o resursa, chiar mai importanta decat banii si se aplica aceeasi idee. O gramada de persoane care stau prost cu timpul se gandesc ca daca alearga dupa troleibuz sau depasesc limita de viteza castiga timp. Sigur ca e posibil sa castige ceva timp dar foarte putin in comparatie cu cat ar putea castiga daca si-ar studia mai bine activitatile care genereaza “cheltuieli de timp fixe” cum ar fi: dusul de jumatate de ora in fiecare dimineata, micul dejun luat in fata televizorului, care dureaza o ora, dormitul 12 ore pe noapte cand 7 sunt mai mult decat suficiente etc.

Cred ca voi supara pe unii oameni cu ceea ce spun aici dar mi-ar fi mult prea greu sa ma abtin. Nu cred si nici nu vreau sa cred in proprietarii de afacere care muncesc 14 ore pe zi, toata viata. Nu cred ca cei care incep la 22, 28 sau 32 de ani o firma iar la 50 de ani tot in pozitia de manager se afla sunt adevarati antreprenori si mi-e greu sa concep ca un antreprenor adevarat poate sa munceasca pe rupte timp de zeci de ani, in propria firma. Asa cum ii spuneam si Dianei astazi, pentru mine astia nu sunt antreprenori. Sunt doar niste angajati mai…privilegiati. Au un salariu mare, lucreaza intr-un sistem pe care ei l-au creat si nu prea pot fi dati afara. Dar pentru mine tot angajati se cheama.

Acum, inainte sa dati cu pietre, cateva precizari:

1. Sunt de acord cu faptul ca si antreprenorii trebuie sa munceasca ca sa ridice o firma. Ba chiar trebuie sa munceasca mult mai mult decat un angajat obisnuit.
2. Stiu ca de cele mai multe ori e nevoie de mult timp si de multa consecventa pentru a ajunge sa te poti retrage din propria firma. Mai stiu si ca unii nu vor sa se retraga niciodata fiindca sunt pasionati de ceea ce fac. Cred ca e foarte okay! Dar ar trebui macar sa faca in asa fel incat sa aiba posibilitatea de a se retrage, DACA AR VREA sa faca asta. Adica sa nu ramana legati intr-un sistem creat de ei.

3. Nu! In nici un caz nu ma consider un model de antreprenor. Sunt foarte constient de faptul ca mai am MULTE de confirmat si MULTE lucruri de facut pana sa ajung acolo. Probabil cativa ani. Dar asta nu schimba cu nimic modul in care vad lucrurile.
Atentie! Mai spun o data: Cred ca exista o diferenta foarte clara intre a fi manager in propria firma si a fi antreprenor. Managerul sau administratorul unei firme ar trebui sa fie persoana care vine ca angajat intr-o firma care deja are capacitatea de a functiona fara ca fondatorul sa mai fie prezent. Un manager trebuie sa fie un bun gestionar de resurse, un om care respecta regulile si care se asigura ca manualul de proceduri este respectat. Nu este necesar ca managerul sa fie un vizionar si nici nu sunt foarte sigur ca are nevoie de intiativa de afaceri. In schimb cred ca el trebuie sa fie mult mai bine pregatit decat un antreprenor.

O lista cu cateva carti de marketing, management si dezvoltare personala care, dupa parerea mea, merita citite. Au link catre recenziile de pe bookblog.

Caderea advertisingului si ascensiunea PR-ului

Cele 22 de legi imuabile ale brandingului

Focus

Manager contra curentului

Secretele comunicarii

Cele 100 de legi absolute ale succesului in afaceri

Acum 8-9 luni, pe la inceputurile bookblog.ro, am cerut ajutorul catorva site-uri si edituri mari. Ne-ar fi fost de mare ajutor un pic de sustinere si promovare. Din 20 de mailuri cate am trimis am primit raspuns de la doua dintre ele. Atat. Nu m-a mirat foarte tare. Stiam deja ca majoritatea site-urilor din .ro (cele ce nu apartin de o firma de publishing) au webmasteri de 15 ani care habar n-au ce inseamna sa raspunzi la un e-mail. Mi-ar fi placut sa trimita macar un mesaj in care sa scrie “ne pare rau dar nu va putem ajuta”.

Insa nu pentru ei scriu post-ul asta. Ci pentru cele doua site-uri (un site si o editura, de fapt) care mi-au raspuns. Raspunsurile au fost urmatoarele:

1. Noi avem trafic X vizitatori pe zi iar voi aveti 50 de vizitatori pe zi. De ce am face asta?

2. Glumiti! Poate cand veti ajunge la 4-500 de recenzii mai discutam.

Stiu ca exista persoane de la ambele site-uri care citesc atat bookblog-ul cat si blogul acesta. Va pup dulce si va transmit ca in cateva zile bookblog ajunge la 500 de recenzii iar cei 50 de vizitatori pe zi nu mai sunt demult nici 50, nici 500.
Mai discutam.

Oamenii au nevoie de legende, de eroi, de idoli, de etaloane. Le place sa ii admire si cred ca din cauza asta sunt extrem de dispusi sa treaca cu vederea lucruri care ar putea ataca statutul de model al unui astfel de erou. Ma uit, de exemplu, la ce s-a intamplat cu Bill Gates si Paul Allen cei care, asa cum stie deja toata planeta, au fondat si dus pe culmile succesului Microsoft-ul.

Eu respect ceea ce au facut cei doi si sunt de acord ca au avut o contributie importanta la dezvoltarea computerelor. Dar cred ca ar trebui sa fim ceva mai atenti la detalii. Stiu ca Gates si Allen sunt foarte bogati, stiu ca au ajuns sa fie foarte bogati la o varsta destul de “frageda” dar mai stiu ceva: Gates a pornit prima firma la varsta de 14 (paisprezece) ani, impreuna cu Paul Allen. A ajuns miliardar la 31. Bai, fratilor! Asta nu inseamna chiar rapid. Sigur ca e rapid in comparatie cu oamenii de rand care muncesc o viata intreaga si nu reusesc nici macar sa se retraga din afacerea proprie si ce sa mai vorbim de cei care sunt angajati zeci de ani ca sa primeasca o pensie.

Dar totusi sunt 17 ani de munca. MUNCA! Adica 12-14 ore pe zi, inclusiv in weekend-uri, timp de 17 ani. Incercati sa va imaginati ca incepeti asa ceva acum si ganditi-va ca veti ajunge unde vreti peste 17 ani. El a inceput o firma la varsta la care mare parte dintre noi invatam geografie pentru examenul de capacitate. Deci banii astia nu i-a facut chiar batand din palme si nici nu au aparut peste noapte. O fi el geniu, dar se pare ca si geniile trebuie sa munceasca un pic…mai mult.

Gates se pare ca a fost mai rezistent, insa Paul Allen a fost diagnosticat cu cancer in 1983 iar boala a fost atribuita efortului extraordinar pe care l-a facut in Microsoft, cu program de munca prelungit, fara odihna, atentie! avand intre anii 1978 si 1984 un numar total de 6 (sase) zile de odihna! Incercati si voi sa munciti macar 11-12 ore pe zi, inclusiv in weekend, timp de numai 3 saptamani. Sa vedem daca mai sta careva in picioare.

Ar fi misto sa am banii lui Bill Gates sau ai lui Paul Allen? Sincer sa fiu, daca nu as avea si popularitatea lor (fiindca asta nu mi-as dori-o) ar fi chiar misto! As fi dispus sa platesc pretul pe care l-au platit ei? Categoric, nu! Pentru mine sunt lucruri in viata mult mai importante decat banii si (m-am gandit destul de mult la asta) as renunta instantaneu la succesul in afaceri, la bani, la libertate financiara, pentru posibilitatea de a petrece timp cu familia, cu prietenii sau pentru a imi pastra sanatatea.

Nu spun ca workaholicii gresesc. E doar o chestie care tine de prioritatile fiecaruia si de pretul pe care esti dispus sa il platesti pentru a face bani. Si apropo de pretul pe care unii sunt dispusi sa il plateasca, citeam zilele trecute despre Ralph Schneider, cofondator al Diners Club (prima companie de carti de credit indepenendenta; mai multe despre ea aici). As putea sa va povestesc dar prefer sa dau exact citatul din carte:

“Constient ca mosteneste de la tatal sau o inima slaba, suferind un atac de cord chiar in zilele lansarii companiei, avertizat ferm de doctori sa se menajeze, Ralph Schneider are o reactie prompta si surprinzatoare pentru firea umana. Ignorand totul, dar absolut totul, indragostit de firma sa si complet devotat in realizarea obiectivelor Diners Club, Schneider declara ca va munci la fel ca pana atunci si invoca preferinta pentru o traire si activitate din plin.

Cu riscul de a sacrifica ani buni de viata, dar avand constiinta indeplinirii misiunii sale, Ralph Schneider continua sa munceasca in forta dar, din pacate, numai foarte putin timp, pentru ca in dimineata zilei de 2 noiembrie 1964, pe cand se pregatea sa plece la companie, are un atac de cord final in apartamenul sau din hotelul Pierre.

Dupa numai cateva luni, presedintele in exercitiu, camaradul de conducere Alfred Bloomingdale, consemneaza si face public bilantul anului cu cel mai mare succes financiar, de 2.7 milioane dolari profit net al companiei Diners Club.”

Din nou, doar o chestie care tine de prioritatile fiecaruia.

Zoso scrie astazi un post de cateva randuri cu titlul “Pepsi, 52 de ani de incompetenta” legandu-se de faptul ca Pepsi nu a reusit sa-si vanda pana acum produsele in restaurantele McDonalds. “Imi permit” sa fac cateva completari :)

In primul rand, din cate stiu eu, Liptonul se vinde de ceva timp in McDonalds deci nu e chiar o noutate. In al doilea rand, in articolul de AICI scrie clar:

McDonald’s evita totusi un razboi al sucurilor pe baza de cola, distribuind in restaurante doar bauturi racoritoare precum Mountain Dew, Gatorade Propel Fitness Water si Lipton Tea, produse ambalate de compania PepsiCo. Astfel, marcile din segmentul cola al PepsiCo – Pepsi si Pepsi Diet – nu fac parte din acest program.

Si in al treilea rand motivul principal pentru care PepsiCo nu a reusit pana acum sa isi vanda produsele in McDonalds-uri este urmatorul:

McDonalds este concurent direct al KFC, Pizza Hut si Taco Bell si, desi putina lume stie, toate aceste lanturi fast-food sunt detinute de PepsiCo (printr-un spin-off din cate stiu eu). Evident ca in cele 3 lanturi se vinde (sau cel putin se vindea) numai Pepsi. In conditiile astea PepsiCo ajuta practic concurentii directi ai McDonalds.

Acum, cat de prosti sa fi fost astia de la McDonalds incat sa vanda in restaurantele lor Pepsi, crescand astfel cifra de afaceri si implicit profitul companiei care ii “alimenteaza” concurentii?

*Dana, corecteaza-ma daca am zis prostii. :)

Later edit: se pare ca Pepsi a vandut lanturile de fast-food de ceva timp si, deci, nu se mai pune problema “alimentarii” concurentei. Si Dana imi spune ca in articol este vorba de ceea ce a facut Pepsi la nivel international. Asa cum stiam si eu in Romania Lipton-ul se vinde in McDonalds-uri de anul trecut.

Tudor Giurgiu este tanarul Presedinte-Director General la TVR, un tip pe care l-am auzit vorbind la mai multe evenimente. Eu cred in el. Aveti mai jos un e-mail trimis de el prietenilor de la Oricum.

“Dragi prieteni,

Urmare a unei campanii de presa murdare si a unor numeroase atacuri „sub centura” doresc sa va trimit un text (in atasament) care miine va fi trimis si principalelor cotidiane din tara.

Consider ca e important sa ofer niste explicatii unor oameni cu care fie am colaborat in diverse imprejurari, fie imi sint pur si simplu aproape. Sau altora care poate nu ma cunosc atit de bine si care, in mod sigur, sint consternati de ceea ce aud sau citesc in ultimele saptamini.

Va multumesc,

Tudor Giurgiu”

Atasamentul:

“TVR – Între restauraţie şi reformă

Cînd am luat hotărîrea să accept propunerea de a prelua postul de Preşedinte-Director General la TVR m-am gîndit tot timpul că e imposibil să nu pot schimba ceva în bine în instituţie şi în percepţia publică asupra TVR. Am spus „da” după multe ezitări, cele mai multe legate de păreri ale unor prieteni care îmi spuneau că mă voi duce într-un „cuib de viespi şi de interese”, că nu se poate face nimic care să dureze şi că mulţi alţi preşedinţi au plecat de-acolo cu reputaţia şifonată. Cu alte cuvinte, „misiune imposibilă”, cum îmi spunea Ducu Darie

La un an şi opt luni „după”, sînt mîndru de ce am reuşit să fac şi cred că rezultatele se văd pe post fără alte comentarii. TVR a început să fie remarcată şi pentru alt gen de programe în afara festivalurilor muzicale şi a transmisiunilor sportive. Ne-am propus mize mai mari şi asta a început să deranjeze, TVR a început să iasă din letargie.

Succesele au avut însă şi ele un preţ: am vrut să fac poate prea multe deodată, am făcut greşeli poate inerente, nu m-am asigurat să am din timp oameni „de-ai mei” care să verifice ce şi cît semnez, cum şi cît cheltuie instituţia.

În plus, am subestimat forţa ascunsă şi dorinţa de răzbunare a celor daţi la o parte sau „afară”, „deranjaţi” de faptul că m-am „prins” cum funcţionează sistemul. Deranjaţi că nu m-am „împrietenit” cu ei aşa cum îşi doreau.

În ultimele 30 de zile, am aflat însă despre mine că sînt afacerist bun, manager prost, că am făcut afaceri colosale in TVR, că am cultivat interese şi prietenii, că mi-am „tras” constant bani din serialul „La urgenţă”, aud chiar voci care spun că mi-am făcut plinul de peste 1 milion de euro. Am mai aflat că adun bani din procentele împărţite producătorilor independenţi care au lucrat la TVR si că împreună cu soţia devalizez alte conturi TVR în beneficiul unor viitoare proiecte cinematografice. Că sînt omul Caţavencilor, al lui Vîntu, de Tăriceanu ce să mai discutăm? Sau că sînt un fariseu nenorocit şi de fapt sînt omul lui Băsescu, fiind „adus” in TVR de Mona Muscă. Că sînt escroc, am falimentat televiziunea cu faţa asta de student şi enumerarea poate continua cu sprijinul unor jurnalişti „imparţiali” şi al „unui ziar vertical”…

Stau să mă gîndesc dacă să înghit lăturile sau să scuip si eu; să mă mai lupt sau să mă retrag.

M-am săturat de speculaţii de doi bani şi de ABSOLUTA convingere că a fi PDG în TVR înseamnă mai presus de toate, îmbogăţiri rapide şi spectaculoase, şpagă şi gîndul doar la semnul „adunării”.

M-am săturat să mi se spună că predecesorii mei au „lucrat” dibace, magistral, iar eu am fost „vulnerabil”.

Rîd cînd îmi aduc aminte de momentele cînd băteam la poarta TVRului prin 2004 să mă milogesc pentru sprijinirea unei co-producţii de film documentar finanţată „pe bune”, fără şpăgi, de către ARTE, BBC şi France2. La TVR, „preţul de intrare”, rostit candid de o doamnă in chip de porte-parole într-o ceainărie de prin Dorobanţi, era pe-atunci de 30.000 Euro. Nu s-a mai legat…N-am „făcut” afacerea.

Am fost naiv crezînd că a fi PDG in Romania nu te obligă neapărat să pleci din ţară în turnee politice cu diverse ministere, să cauţi prietenia şefilor de ziare, să participi la sindrofii şi serate cu oameni de afaceri sau politicieni. În plus, n-am vrut să intru în suveica internă, să fac pactul de neagresiune şi să cumpăr „liniştea” unui mandat sigur de 4 ani. Probabil că dacă aş fi acceptat (la insistenţele fostei directoarei economice) să semnez un contract „cu cîntec” in toamna lui 2005, nu curgea azi atîta cerneală aiurea.

Mă deranjează că imaginea mi-e maculată aproape zilnic de oameni puşi să scrie la comandă de cei care vor să-mi arate că pot fi uşor pus la zid si executat cu aceleaşi arme aplicate şi împotriva altora. Mă enervează că hoţii strigă „Prindeţi hoţul!”. Lucian Pintilie numea toate astea „mizerii administrative”.

Tocmai pentru că vreau să ies din ele şi să nu dau satisfacţie celor care se bucură că Giurgiu a intrat vezi-Doamne la apă, ii voi ruga pe toţi cei care au cîştigat proiecte, licitaţii, concursuri, finanţări în TVR pe perioada acestui mandat să spună dacă au avut parte de condiţionări, obligaţii, compensaţii pentru alte servicii, dacă le-a cerut Giurgiu „dreptul” sau nu. Dacă am primit eu bani şi de la cine. Aş vrea să merg pînă la capăt şi să le cer acelaşi lucru şi celor care nu au putut intra în „sistemul TVR” înainte de vara lui 2005. Să spună dacă au avut parte de condiţionări, dacă li s-a cerut „ceva” şi de către cine.

E singura soluţie de a arăta că (totuşi) TVR a început să se schimbe, că a dispărut nevoia de a cotiza pentru a intra „înăuntru”. TVR merge înainte şi sper să iasă mai întarită şi puternică din toate clinch-urile ultimelor săptămîni. TVR nu e nici în colaps, nici în faliment, oricît vor să ne convingă concurenţii noştri. TVR este între cele 8-9 televiziuni publice europene care au declarat pierderi financiar-contabile în 2005 sau 2006, între ele şi France Televisions, aprox. 15.8 milioane Euro, YLE (Finlanda), aprox. 33 milioane Euro, VRT (Belgia flamandă), aprox. 5.9 milioane Euro, RTP (Portugalia), aprox. 7.3 milioane Euro. Toate aceste televiziuni funcţionează fără să fie sub spectrul falimentului, au o ofertă de programe remarcabilă, plătesc salariile la timp, lucrează cu mulţi „independenţi”, produc în continuare seriale, managementul e stabil şi nu au parte de anchete parlamentare din 2 în 2 ani. RTVE (Spania) merge constant de 6 ani în „minus”, în 2005 a avut 618 milioane Euro deficit, moment în care managementul a iniţiat un amplu proces de reformă al organizaţiei. O analiză similară arată că în Portugalia, pierderea s-a redus faţă de anii precedenţi doar pentru că taxa TV s-a mărit astfel că veniturile totale au crescut cu 17.1 %.

Un studiu recent al Observatorului European al Audiovizualului de la Strasbourg indică foarte clar două motive principale ale acestor „pierderi” financiare: investiţii susţinute, de nivel mare în tehnică care să asigure condiţii optime pentru trecerea la televiziunea digitală precum şi subfinanţarea respectivelor televiziuni publice. TVR nu face excepţie la ambele capitole.

O posibilă concluzie personală dupa evenimentele ultimelor săptămîni e că „undeva” nu se doreşte ca TVR să fie o companie de media stabilă şi puternică. Exista o sensibilă dorinţă de a lăsa lucrurile aşa cum sînt (sau cum au fost), atît organizaţional cît şi din perspectiva mizelor pe care TVR trebuie să le joace. Nu există din păcate conştiinţa că televiziunea publică trebuie sprijinită şi nu „îngropată” funcţie de diverse interese politice sau concurenţiale. Sprijinul e necesar mai ales acum cînd, o spun cu toată fermitatea, în ultimul an oferta de programe TVR s-a apropiat foarte mult de ce trebuie sa ofere un adevărat serviciu public de televiziune. Mai avem mult de lucru dar ştim ce e de făcut; în plus, vom începe o reformă organizaţională inevitabilă avînd ca scop eficientizarea modului în care se lucrează azi în TVR.

Vintilă Mihăilescu îmi scria acum cîteva zile: „Îţi urez rezistenţă multă sau renunţare rapidă…”

Merg pe prima variantă.

Tudor Giurgiu”

Mentiune: nu il cunosc pe Tudor Giurgiu si nu am cunostinte in TVR deci nu stiu cat de bun sau slab manager este. In afara de textul de mai sus, am mai auzit de bine despre el de la vreo doua persoane si l-am mai vazut vorbind in cateva locuri si mi s-a parut un tip destept. Atat.

Ce argumente aveti pro-casatorie? De ce s-ar casatori cineva? De ce nu ai sta 10 ani (sau mai multi) impreuna cu persoana pe care o iiubesti, fara sa te casatoresti cu ea? In felul asta, daca se pune vreodata problema unei despartiri, se poate face fara tribunale, avocati si traume suplimentare. Daca nu se pune problema unei despartiri, cu atat mai bine! Voi ce ziceti?

Cristi Chivu, fotbalistul, si-a facut blog. Cei ce mai citesc ceea ce scriu stiu ce parere am eu despre fotbal si fotbalisti. Sigur ca exista si exceptii. Poate Cristi e o astfel de exceptie. Mi-a placut foarte mult ce scrie la sectiunea Despre mine:

Cred ca singurul lucru pe care l-am pastrat in tot acest timp au fost visele. Este singurul lucru la care am acces nelimitat, singurul lucru care, daca stau bine sa ma gindesc, viata nu a reusit sa mi-l ia. Nu sunt un visator, dar ca sa ajung acolo unde nu pot sa fiu, continuu sa visez, fara sa fiu naiv, asa cum am visat acum 15 ani ca voi face ceva cu viata mea. Nimic nu e imposibil.

Il inteleg perfect. Diferenta intre a avea vise si a fi visator este destul de mare. Cred ca exista doua tipuri de “oameni cu vise”. Cei care au vise dar nu fac nimic pentru a si le indeplini, ci doar se mai gandesc din cand in cand la ele, iar astia sunt “visatorii”. Si cei care muncesc, lupta si isi transforma visele in realitate. Astia sunt adevaratii “oameni cu vise”.