Andrei Roșca

Cred ca suntem cu totii de acord cu faptul ca oamenii au nevoie de niste “stalpi de sustinere” in viata. E vorba de acei piloni de care ne apucam in momentul in care incepe o furtuna. Piloni in jurul carora ne construim viata si care ne intaresc. Astfel de piloni pot fi reprezentati de familie, iubita, prieteni sau, de ce nu, chiar munca, daca esti unul dintre fericitii care fac ceea ce-i pasioneaza.

E clar ca exista oameni care pornesc in viata cu un handicap: poate ca sunt copiii din orfelinate care nu stiu ce inseamna o familie sau poate ca e vorba de cei ce nu au avut norocul de a isi face prieteni la o varsta frageda. Dar chiar daca sunt defavorizati ei isi pot construi propriii piloni.

De ce zic “propriii” si nu “propriul”? Fiindca mi se pare extrem de periculos sa iti construiesti viata in jurul unui singur astfel de stalp de sustinere. Chiar daca pilonii sunt, prin definitie, solizi, ei se pot prabusi. Si, celor mai multi dintre noi, viata tine mortis sa le demonstreze asta.

Insa, in momentul in care viata iti da o palma si unul dintre piloni se prabuseste, cu cat ai mai multi ramasi in picioare cu atat ai sanse mai mari sa te ridici, sa te scuturi de praf si sa mergi inainte. Fiindca ti-au ramas niste puncte de sprijin. Un exemplu este cazul oamenilor care isi pierd iubita sau divorteaza si atunci se refugiaza in munca. Un altul este cazul celor ce sunt dati afara de la locul de munca pe care il iubeau si care cauta consolare in familie.

Dar atunci cand ai un singur pilon ce faci? Cum poti sa mizezi totul pe un singur stalp, un stalp care indiferent daca iti place sau nu sa accepti asta, se poate prabusi in orice moment? Cred ca cei ce pierd unicul pilon sunt cei pe care ii vedem la televizor amenintand ca se arunca de pe bloc sau, mai rau, cei care nici nu mai asteapta sa vina televiziunea.

Dan Boicea a scris astazi in Adevarul un articol despre campania “O carte pentru fiecare copil” initiata de bookblog si care a fost deja preluata si in Iasi si Timisoara. Dar nu despre campanie este postul asta ci despre jurnalism vs blogging. Ma surprinde placut sa vad ca mai exista si ziaristi care nu fac tot posibilul sa loveasca in bloggeri, ci recunosc meritele acestei comunitati si au curajul sa dea si exemple. Uite ce a scris astazi Dan Boicea:

O campanie în premieră, “O carte pentru fiecare copil”, promovată exclusiv din blog în blog. Fără anunÅ£uri pe stâlpi electrici sau în holurile facultăţilor. Un tur de forţă care arată că această nouă formă de comunicare este mai mult decât un jurnal personal publicat pe internet. Blogul a devenit instrument de coeziune socială ÅŸi propagare a unui entuziasm care contrazice utopia.

Ei, nu vi se pare ca e altceva fata de articolele pe care le scriu, despre blogging, toti “analfabetii in ale internetului” (mai ales cei de pe la Gandul)? Mie asa mi se pare.

PS: desi am zis ca nu vorbesc despre campanie, simt nevoia sa mai adaug ceva. Nu stiu exact ce se intelege din articol in ceea ce priveste meritul campaniei asa ca vreau sa clarific aspectul. Eu sunt fondatorul si coordonatorul proiectului bookblog.ro dar ceea ce se intampla acolo (inclusiv campania “O carte pt fiecare copil”) este meritul TUTUROR MEMBRILOR ECHIPEI. Toti cei implicati au adus ceva in plus, fiecare a avut contributia lui. Daca unul dintre ei nu se implica, este foarte posibil ca rezultatele sa fi fost cu totul altele.

Din echipa bookblog la campanie au participat: Jen, Raluca, Dana, Ioana, Cristina si Anca (participand si ea la conferintele de planificare a campaniei) (ce misto a sunat asta :D)

PSS: si nu am 22, am 23 de ani :p (dar nu e o chestie esentiala)

Salut! Hai sa va zicem ce a mai facut echipa bookblog in ultimele trei saptamani. Pe langa faptul ca a scris vreo 30 de recenzii, unele mai bune, altele si mai bune :), o parte din echipa (Raluca, Jen, Dana, Ioana si Cristina) a pus umarul la initiativa “O carte pentru fiecare copil“.

Suntem mandri sa anuntam ca in cele doua zile de colectare a cartilor am reusit sa strangem cam 2000 (doua mii) de carti de beletristica, manuale scolare si multe carti cu povesti care sigur vor desena zambete pe fetele unor copii, facandu-le astfel viata un pic mai frumoasa, mai calda si invatandu-i sa viseze mai frumos.

Dupa sortarea celor ~2000 de carti primite (activitate care a luat numai 2,5 ore – si aici multumirile pentru eficienta merg catre Jen si Raluca) astazi o parte dintre ele au ajuns la Casa de copii Sfanta Maria si la Centrul Colibri, unde sunt in jur de 130 de copii. Ce se va intampla in continuare puteti citi pe bookblog.
Pentru mine, succesul pe care l-a avut campania inseamna foarte mult. Mi-a aratat ca sunt in Romania si, mai ales printre cititorii bookblog.ro, oameni carora le pasa, oameni care stiu cata influenta pot avea cartile asupra unei vieti si carora nu le este indiferenta soarta unor copii defavorizati.

Mi-a aratat ca intr-o Romanie care pentru multi pare un caz pierdut, exista sperante. Romania nu “se va schimba” dar ar putea “sa fie schimbata”. Iar schimbarea trebuie sa porneasca din fiecare dintre noi. “You must be the change you want to see in the world” zicea Gandhi. Inainte sa te astepti ca lumea din jurul tau sa se schimbe, ai obligatia ca TU sa faci ceva.

Luna asta, cititorii bookblog.ro au facut ceva.

Va multumesc!

Cum vi se par firmele (de exemplu cele de asigurari) care va suna pe telefonul fix sa va vanda un nou serviciu? Pe mine ma cam irita. De enervat nu ma mai enervez si imi place sa cred ca ii enervez eu pe ei fiindca ii tin de vorba si totusi nu reusesc sa obtina nimic de la mine. Dar hai sa va zic una noua, aflata zilele astea.

Clal Insurance, o companie de asigurari israeliana, face telemarketing. Imagineaza-ti ca iti suna telefonul fix (romtelecom), raspunzi, si te trezesti cu un robot care incepe sa iti spuna o poezie si din cand in cand te mai pune sa apesi tasta 1 pentru a alege prima varianta. Ceea ce iti prezinta de fapt sunt serviciile pe care compania le ofera.

Parerea mea: astia de la Clal Insurance ori sunt nesimtiti, ori habar n-au ce-i ala marketing, ori (cel mai probabil) au reusit in mod ingenios sa combine nesimtirea cu opera unui “analfabet in marketing”. Nu vreau sa fiu inteles gresit. Eu pricep foarte bine ce inseamna maximizarea profitului si faptul ca una dintre tehnici este reducerea cheltuielilor. Mai stiu si cam ce costuri implica un departament de telemarketing si cam cat te costa daca vrei sa externalizezi activitatea printr-un call-center.

Dar astora le lipsesc notiuni de baza. Chiar sunt curios cam care e procentajul. Cati oameni stau sa asculte ce are de zis un robot si cati dintre cei ce stau sa asculte le cumpara serviciile. Oricat de prost ar sta romanii la capitolul asta si oricat de usor ar fi sa ii pacalesti, ma indoiesc ca asa ceva da rezultate. Ce rost are sa le mai vorbesti astora de cat de important este ca la capatul firului sa fie o persoana in carne si oase, ce rost are sa le vorbesti de permission marketing sau de relationship marketing? N-au oamenii nicio treaba cu asta.

Parca ar fi buticarul din coltul blocului. Nu conteaza ce se intampla maine cu firma sau ce imagine isi creaza. Conteaza ca astazi sa scot cat mai multi bani. Bine asa! Dati-i inainte, baieti!

ps: poate ca se simt si astia cum s-au simtit si cei de la Alo Curier (care macar au avut bunul simt sa dea o replica si sa isi spuna parerea). Si apropo de asta, la postul despre firme de curierat inca sunt discutii aprinse si au ajuns la 106 comentarii, scrise de reprezentantii a cel putin 4-5 firme de curierat. Acum fac topuri oamenii :) Oricum e interesant de citit si poti afla multe lucruri despre cum lucreaza firmele astea. Eu, cel putin, m-am mai luminat. :)

Exista o cantitate de ganduri ce se reporteaza de la o generatie la alta, o cantitate de ganduri ce ramane neactualizata intr-un prezent anume pentru ca mai apoi sa configureze un viitor anume. E o suma de ganduri despre care nu aflam in nici o istorie oficiala.

La nivel personal aceeasi cantitate de ganduri ce ramane nemanifestata e numita frustrare, un nume neinspirat (pentru multi cu o conotatie negativa) pentru spatiul nostru intim despre care nu vorbim decat prin gesturile noastre mute. Daca ar fi cartografiata aceasta cantitate de ganduri, am afla tendintele ce vor urma, am sonda modele si nuantele viitorului.
Ce azi nu exista decat neoficial, maine va deveni oficial. Ce azi se transmite doar in grupuri mici si marginale, maine va deveni o regula de bun simt.

Exista o harta mentala pe care cultura unui timp dat este prea oficiala pentru a o adopta. O harta mentala contemporana cu frustrarile noastre si totusi prea avangardista pentru un prezent incapabil s-o digere. Acele frustrari pe care de cele mai multe ori nu le recunoastem ca apartinandu-ne reprezinta pepiniera din care poate rasari implinirea unui vis.

Exista o cantitate de ganduri pe care societatea incearca a o delegitima din motive ce tin de inertia sistemului. Exista indrazneli in noi pe care de cele mai multe ori, tot inertial, nu reusim sa le transmitem decat copiiilor si nepotilor nostri.

Exista naivitati pe care drumul nostru oficial catre maturitate le avorteaza rand pe rand: ca putem schimba lumea, ca ne putem implini visele, ca orice lucru valoros se obtine prin multa si multa sudoare, ca ai sa vezi tu, ca degeaba, ca n-are nici un rost. Avem de mici copii prejudecata ca noi trebuie sa ne adaptam la lume, iar nu lumea trebuie sa se adapteze la puterea idealurilor noastre.

Exista un butoi cu pulbere in tineretea noastra pe care cei batrani nu stiu decat sa toarne apa. Exista o cantitate de ganduri ce plange si arde in noi despre care nimeni nu ne-a invatat cum sa le folosim.

Acest text apartine unui blogger invitat a scrie aici. Provocarea consta intr-un schimb de experienta prin care el se adreseaza unui alt tip de public, iar voi, cei ce cititi acest blog, aveti sansa de a descoperi o noua sursa de lectura. Ghiciti cine e autorul?

E al naibii de greu. In primul rand din punct de vedere psihic.

Una dintre marile obsesii pe care le am e cea legata de modul in care folosesc timpul. Ma sperie ideea ca as putea sa pierd timp aiurea fiindca stiu ca nu am cum sa il mai recuperez. Nu ma incalzeste cu nimic faptul ca poate maine voi invata sa imi gestionez de 10 ori mai bine timpul; asta m-ar ajuta sa nu il mai irosesc pe viitor dar nu mi-l va da inapoi pe cel pe care deja l-am pierdut.

Americanii au un termen pentru cei care se complac in situatia de a pierde timp aiurea si a amana totul pe maine:procrastination. Imi aduc aminte ca atunci cand eram mai mic si dormeam mai mult decat imi propusesem ma trezeam foarte nervos si nimeni nu se putea intelege cu mine. Fiindca aveam senzatia ca mi-am irosit o parte din viata. Fiecare minut pe care il dorm peste acea perioada necesara refacerii este un minut pierdut. Inteleg ca multora le place sa doarma dar oare le place sa doarma mai mult decat le place sa traiasca?

Si, revenind la problema cu amanatul activitatilor, e incredibil cat de multi se pacalesc pe ei minut de minut, ora de ora, zi de zi. Se agita toata ziua, se pacalesc ca sunt ocupati iar la sfarsitul zilei, cand trag linie, vad ca nu au realizat mai nimic. E trist. In locul lor mi-ar fi teama. Ba nu! Mi-ar fi frica! Mi-ar fi frica ca imi irosesc viata, mi-ar fi frica ca oricat de bun as fi intr-un domeniu intotdeauna se vor gasi oameni care ma vor depasi prin simplul fapt ca in timp ce eu dorm sau ma prefac ca muncesc ei se iau in serios si isi gestioneaza mai bine timpul. Si mi-ar fi groaza gandindu-ma ca m-as putea minti singur.

E foarte aiurea sa nu poti avea incredere in nimeni din jurul tau, dar cred ca e de o mie de ori mai groaznic sa nu poti avea incredere in tine.

Imi place emisiunea “The Apprentice“. Era difuzata pe Antena 3. Nu stiu daca mai e fiindca intre timp am facut rost de mai multe sezoane pe dvd si am lasat antena in pace :) . Imi place fiindca participantii sunt tineri, entuziasti si unii dintre ei chiar se pricep la management si au un “simt al business-ului” destul de dezvoltat. Exista insa un lucru pe care nu il inteleg si inca un “lucru” care nu imi place la emisiunea asta.

Nu inteleg de ce niste oameni, chiar tineri fiind (sau mai ales tineri fiind) ar vrea sa participe la un show de genul asta. Singurul lucru la care ma pot gandi este ca vor expunere, publicitate. Multi dintre ei sunt antreprenori, au propriul business. Nu au banii lui Donald Trump dar inca nu au nici varsta lui, deci timpul nu e pierdut. Imi amintesc o scena din sezonul 2 in care “concurentii” erau toti intr-o camera, vorbind, si unul dintre ei spune ceva de genul “Trump nu e idolul meu! El ar putea sa fie fanul meu! El ar avea de invatat de la mine!”  Imi amintesc groaza de pe fetele celorlalti concurenti si modul in care il priveau cand a spus ce a spus. Li se parea o blasfemie.

Probabil ca ceea ce a spus tipul era usor exagerat si ne putem imagina destul de usor ca oricat de bun ar fi fost el, Trump avea multi ani de experienta in spate si, in plus, ceva mai multe rezultate. Dar mi-a placut atitudinea. Nu as fi incercat sa ajung la un astfel de show pentru nimic in lume si faptul ca niste tipi care se lauda ca sunt buni manageri si oameni de afaceri concureaza pentru A SE ANGAJA la Donald Trump ma face sa ma indoiesc de calitatea lor de antreprenori veritabili.

In ceea ce priveste “lucrul” care nu imi place, el se numeste Donald Trump. Am mai citit chestii despre el si e clar ca omul a strans niste bani si are o avere usor indecenta. Nu stiu cat de mult seamana el in real-life cu ceea ce se vede in emisiune insa, daca nu joaca teatru, e grava situatia. Omul mi se pare de o aroganta fara limite. E dur cand nu trebuie si demonstreaza odata la 10 minute ca nu da doi bani pe sentimentele oamenilor, calcandu-le visele in picioare. Nu asa se face. Din punctul meu de vedere Trump nu e nici pe departe un leader. Sunt de acord cu faptul ca probabil stie ceva business dar nu ar fi nici primul, nici ultimul om de afaceri care reuseste sa faca bani calcand pe cadavre.

Henry Ford a zis odata ca “a business that makes nothing but money is a poor business”. As extinde ideea si la oamenii de afaceri.

Intotdeauna mi s-au parut deosebiti oamenii care stiu ce vor. Si nu e nevoie sa aiba prea multe ca sa ma impresioneze. Fiindca in Romania in care traiesc eu sunt atat de putini oameni care stiu ce vor, ce le place, unde isi doresc cu adevarat sa ajunga, incat orice persoana in care vad o ambitie sau o dorinta puternica imi devine, aproape instantaneu, cel putin simpatica.

Si mi se pare foarte misto faptul ca am impresia ca incep sa ii recunosc de la distanta. Parca au ceva deosebit. Ceva care se vede fara sa vorbesti cu ei, fara sa stii cine sunt. Poate ca vad in ochii lor acea scanteie pe care o vedeam uneori la unii, atunci cand mai tineam interviuri. Sau poate ca pur si simplu contrasteaza cu restul oamenilor, cei multi, cei fara vise, ambitii si directie, cei care sunt atat de pustii si goi.

Cartea este scrisa de Al Ries si fiica sa, Laura. Nu, Laura nu este sotia sa, asa cum credeau multi! Si daca tot a venit vorba despre lucruri pe care multi nu le stiu despre partenerii firmei Ries&Ries, numele lor este un nume german deci nu se pronunta “Raiz” ci “Riiz”.

Caderea advertisingului si ascensiunea PR-ului este o carte buna; atat de buna si atat de bine argumentata incat sunt convins ca oamenii de advertising se simt foarte amenintati de ideea emisa de Ries. Daca mai adaugam si faptul ca este un best-seller cred ca am spus destule ca oricine sa inteleaga ca e o carte care merita citita cel putin o data [...] citeste recenzia completa pe bookblog.ro