Andrei Roșca

Nu ma pricep asa de bine la firme de curierat, desi aproape un an am lucrat cu doua dintre ele. Nu inteleg cum face o firma ca ALO Curier (certificata ISO si, din cate inteleg, una dintre firmele de top, cel putin din punct de vedere al cifrei de afaceri) sa lucreze in halul in care lucreaza si sa mai existe pe piata.

Trebuia sa primesc acum o saptamana un colet de la o firma din Bucuresti. Colet pe care nu l-am primit nici astazi. Nu e vina firmei care a trimis coletul (sau singura lor vina este ca nu stiu sa isi aleaga partenerii). Dar hai sa va spun cum lucreaza ALO Curier.

1. Intra in posesia coletului de la firma X

2. Vad adresa mea pe cutie si ii spun curierului: “cand ai tu timp zilele astea, treci si pe la adresa asta si lasa coletul”. Ce e gresit in asta? Pai, cei de la ALO Curier au venit intr-o zi lucratoare, pe la ora 11:00 sa lase coletul, fara sa dea un telefon inainte. Adica au venit la plesneala. Probabil nu si-au imaginat (era si greu, dealtfel!) ca ar exista posibilitatea ca intr-o zi lucratoare la ora aia, persoana sa… lucreze! deci sa nu fie acasa. Ceea ce s-a si intamplat. Nu eram la serviciu (fiindca nu vrea nimeni sa ma angajeze) dar eram plecat.

3. Curierul imi lasa un bilet in usa, in care sunt rugat sa le dau un telefon. Gasesc biletul si ii sun.

4. Domnisoara de la telefon ma cauta in baza de date si, dupa 5 minute, imi spune vesela: “DA! Cineva a incercat astazi la ora 11 sa va aduca coletul dar nu a gasit pe nimeni acasa!”. Eu: rrrr… Stiu ! De asta v-am sunat, va amintiti?

5. “Okay. Ne pare rau. Vom retrimite noi pachetul maine.” Eu: Bine, bine. Il trimiteti dar spuneti-mi si mie o ora ca iar veniti si nu gasiti pe nimeni acasa.

6. Reusim sa stabilim pentru a doua zi (sambata) intre orele 9 si 13. Imi cere un numar de telefon ca sa ma poata suna daca se intampla sa nu fiu acasa. Ii dau numarul de telefon. Sambata, intre orele 9 si 13 nu vine nimeni si nici nu ma suna nimeni!

7. Duminica nu se lucreaza. Asa ca ii sun luni dimineata.
Eu: Vorbisem cu colega dvs si trebuia sa ajunga un colet la mine, sambata.

Ea: Pe ce nume?…Da!…curierul nostru nu v-a gasit acasa.

Eu: Domnisoara, poate colegul dvs are probleme cu alcoolul. Va garantez ca am fost acasa. Cum vreti sa facem? Sa vin eu sa il iau din statia de RATB la o anumita ora?

Ea: Nu trebuie sa va enervati.

Eu: Nu ma enervez. Sunt perfect calm si lucid, spre deosebire de colegul dvs.

Ea: Haideti sa vedem…Astazi intre ce ore putem veni?

Eu: Stiti ce? Veniti cand aveti timp. Voi avea grija sa gasiti pe cineva acasa daca cumva plec eu.

8. Luni nu vine nimeni deci marti dimineata sun iar:
Eu: Domnisoara, stiti? aveam si eu un colet… Ea: Cum va numiti? … Adresa?

Eu: Andrei Rosca ma numesc; dar cum? pana acum nu ati auzit de mine? Intrebati-va colegii.

Ea: Domnule Rosca, se pare ca…da!…aici scrie cum ca curierul nu v-a gasit de cateva ori la rand acasa. In consecinta, colega mea a trimis coletul inapoi catre firma X.

Am fost contactat de firma X prin email si a ramas sa vad cum imi fac eu drum pe la ei sa iau coletul. Deci…? Cum lucreaza firmele astea? Imi spune si mie cineva? Ca ma simt ca un ignorant chinuit.

De mult ma gandeam sa scriu un post care sa aiba ca tema religia dar am ezitat. In mare parte fiindca, probabil, am extins si la bloguri ceea ce apare in toate “codurile de bune maniere”: la masa nu se discuta despre bani, politica si religie. O regula decenta, spun eu, avand in vedere ca cele trei sunt subiecte care adesea provoaca polemici. Ziceam ca am tot ezitat. Astazi, insa, trebuie sa o zic, fiindca oricum aveam de gand sa las un comment pe blogul lui Ilie.

Nu pot semna pentru pastrarea icoanelor in scoli. Sunt crestin, ma rog, cred in Dumnezeu poate mai mult decat altii si simt multe lucruri care ma fac sa fiu convins ca El exista. Totusi, nu cred in propovaduirea ritului ortodox in mod brutal. Nu spun ca NU ar trebui sa existe icoane in clasele de curs dar nici nu sunt de acord ca aceasta sa fie o regula, o obligatie. Poate ca ar fi o idee buna ca fiecare scoala sa hotarasca daca icoanele sunt prezente sau nu, iar la aceasta decizie sa participe si elevii si parintii.

Prin afisarea icoanelor la “fiecare colt de strada” nu facem decat sa alimentam trend-ul din ce in ce mai puternic in Romania. Trend-ul care transforma ritul ortodox in superstitie si care schimba radical intelesul expresiei “om cu frica lui Dumnezeu”. Ortodocsii romani se transforma usor usor intr-o turma de oi a caror exprimare religioasa se rezuma la a isi face cruce de fiecare data cand trec pe langa o biserica si a marca intr-un caiet fiecare slujba de 4-5 ore la care rezista eroic, in picioare, dar din care nu inteleg nimic. Tot aici se adauga si grupurile vesele care merg de Paste la biserica cu gasca, de parca au plecat la discoteca. Nu am nimic cu ei ca oameni. Nu esti obligat sa crezi. Religia nu ar trebui vazuta ca o obligatie.
Mi-e teama insa ca multi dintre cei ce pretind ca sunt crestini nu inteleg esentialul. Dragostea fata de Dumnezeu nu e un joc de playstation in care pe tot parcursul vietii acumulezi puncte iar la sfarsit se trage linie si cine are scorul mai mare trece la urmatorul nivel.

Sunt prea multi oameni in Romania care merg in fiecare duminica la biserica si se chinuie sa tina post miercurea, vinerea si sa respecte toate sarbatorile legale dar care nu inteleg nimic, la fel cum sunt si oameni care ajung la biserica odata pe an, sau poate nici atunci, nu se inchina cand trec prin fata unei biserici dar carora le dau lacrimile atunci cand se gandesc mai mult de 5 secunde la faptul ca numai credinta i-a ajutat sa ajunga unde sunt.

Asta chiar e pe bune, in caz ca va intrebati :)

Astazi, la ora 10:20 dimineata facusem deja trei drumuri prin oras si terminasem 50% din ce aveam pe agenda astazi. Asa da! :)

O veche istorioarã spune cã un om neprihãnit a venit în Sodoma sperând sã salveze cetatea coruptã. A început sã umble din casã în casã, din piatã în piatã, strigând pe fiecare stradã: “Oamenilor, pocãiti-vã! Ceea ce faceti voi este pãcat. Acesta vã va distruge, pe voi si copiii vostri!” Oamenii râdeau, dar el continua sã spunã mereu aceleasi cuvinte, fãrã ca cineva sã-l bage în seamã.
Într-o zi, un copil l-a oprit pe stradã si l-a întrebat:
- Sãrmane om, nu vezi cã n-are rost?
- Da, vãd, a rãspuns omul.
- Atunci, de ce mai continui?
- La început, a zis el, am crezut cã-i voi putea schimba. Acum continuu sã strig ca sã nu mã schimbe ei pe mine.
(Petru Lascãu)

via Raspandacul

Nu pot sa suport oamenii artificiali. Cei care se poarta diferit cu fiecare persoana sau care au cate o fata (a se citi cu tz) pentru fiecare grup (prieteni, rude, colegi etc). Din pacate sunt o gramada. E chiar aiurea ca la un moment dat, trecand dintr-un grup in altul sa iti dai seama ca persoana respectiva este cu totul altfel decat iti imaginasei. Tocmai din cauza asta fac tot posibilul sa nu imi formez prea repede o parere despre persoanele pe care le intalnesc. E adevarat ca nu intotdeauna imi reuseste.

Dar banuiesc ceva. Banuiesc ca oamenii astia, care pretind ca sunt ceea ce nu-s, si pentru care nivelul de cultura afisat si bunul gust se modifica de la ora la ora, in functie de anturaj, sunt acei oameni care din cand in cand sunt loviti de mini-depresii; rabufniri in care incep sa dea in toata lumea, si sunt suparati pe viata fiindca isi dau seama ca nu se pot ridica la standardele pe care singuri si le-au impus si dezamagesc oameni. Nu pot merge in restaurantul X fiindca nu au bani, desi toata lumea se asteapta sa mearga datorita imaginii de independenta financiara afisate sau nu sunt capabili sa rezolve problema Y cu ajutorul relatiilor datorita faptului ca aceste cunostinte ale lor au un atribut pe care persoana a uitat sa il precizeze in discutii: sunt inexistente.

Ma tot chinui si eu sa nu cad in capcana asta fiindca tentatia de a te da ceea ce nu esti este, cred eu, mare. Desi imi mai fac griji din cand in cand, pana acum mi se pare ca stau bine. Si intreb si eu cum intreba Abraham Lincoln la un moment dat: “If I were two-faced, would I be wearing this one?”

Sunt unele lucruri, in viata, atat de evidente incat le observi foarte greu sau chiar deloc. Eu, atunci cand le observ, intr-o prima faza sufar un mic soc dupa care incerc sa imi revin rapid si sa imi explic cum de nu mi-am dat seama mai devreme. Un astfel de soc am suferit acum nu foarte multa vreme cand, stand in fotoliu, incercam sa imi explic modul in care ma comportasem intr-o anumita situatie si, mai ales, sa imi dau seama cat de corect fusesem. Ca de fiecare data cand vine vorba de a imi analiza comportamentul, argumentele impotriva mea erau destul de putine motiv pentru care nu prea gaseam nici un raspuns decent. Pana cand privirea mi-a cazut pe cartea de pe masa din fata mea. Atunci am avut unul dintre socurile despre care vorbeam mai sus.

Stiu ca unora li se va parea, poate, evident dar, asa cum spuneam mai devreme, unele lucruri sunt greu de observat tocmai fiindca sunt evidente. Sau cel putin asa se intampla in cazul meu.

Am realizat faptul ca, in timp, fara sa imi dau seama, mi-am insusit o parte din caracteristicile personajelor de roman preferate. Initial am crezut (sau poate am sperat) ca este doar o coincidenta. Pana la urma, personajele sunt concepute cu trasaturi de caracter umane, reale, deci nu era nicidecum imposibil ca eu sa indragesc un personaj de roman tocmai din cauza asemanarilor dintre mine si el.

Mai apoi insa m-am regasit in alt personaj, si in altul… Din fiecare parea ca luasem cate ceva. Si atunci am inceput sa imi explic mai multe. O parte din salbaticia lui Winnetou care iese la iveala cand mi-e lumea mai draga, setea de cunoastere a lui Old Shatterhand, spiritul justitiar dus uneori foarte aproape de extrema al lui Edmond Dantes, dificultatile in a ierta ale lui Monte Cristo si uneori egoismul lui Dorian Gray. Toate acestea si multe altele le vad acum clar, in mine. Am citit la un moment dat undeva ca fiecare persoana este produsul oamenilor ce l-au influentat de-a lungul vietii. Acum, indraznesc sa completez ecuatia inmultind acest produs cu suma personajelor din romanele citite.

PS: si cum intotdeauna cand am impresia ca am terminat o idee, imi vine in minte o alta intrebare, ma intreb si va intreb: daca intr-adevar ecuatia de mai sus e reala, ce se intampla cu ea atunci cand suma personajelor este zero?

A mai observat cineva cat de relaxanta e linistea de pe strazile Bucurestiului, noaptea? Mi se intampla cel putin o data pe saptamana sa ies pe la orele 23-24 la plimbare, pe soseaua Iancului sau pe Vatra Luminoasa. Bine…vatra nu e chiar atat de luminoasa, dar e linistitoare. Trece cate o masina odata la 10 minute, poate si mai rar iar oameni sunt si mai putini. Si daca am intr-adevar chef sa nu fiu deranjat si sa pot gandi in liniste ies ceva mai tarziu, pe la 1-2.

Poate ca unii dintre voi vor spune ca prefera sa doarma la ora aia. Eu, nu. Prefer sa “meditez” la chestiile misto pe care le are de oferit viata, fiindca in timpul zilei, in zgomotul infernal din Bucuresti, nu reusesc sa ma gandesc decat la problemele atat de multe si, totusi, atat de putin importante pe care le am (sau nu?) de rezolvat. In timpul zilei sunt grabit, intotdeauna contra cronometru, incercand sa fac cat mai multe lucruri in cat mai putin timp, enhancing my multi-tasking capabilities :)

Am nevoie de noapte ca sa imi incarc bateriile. Pot trai bine mersi cu 6-7 ore de somn pe noapte, insa nu stiu cat de bine as trai fara jumatatea de ora care ma ajuta sa las deoparte problemele artificiale ale lumii ciudate in care traiesc si sa ma concentrez asupra lucrurilor care chiar conteaza.

Incerc demult sa gasesc un cuvant care sa exprime preferintele mele in legatura cu design-ul (ca altfel nu stiu cum sa ii spun) unei case. L-am gasit: intima. Nu imi plac camerele foarte spatioase, nu imi plac casele cu mai mult de un etaj (chiar ma intreb daca nu cumva as prefera ca nici pe ala sa nu il aiba) si nu imi plac casele cu mai mult de o usa.

Nu sunt genul obsedat de securitate. De cand ma stiu usa de la apartamentul meu sta deschisa cat timp sunt acasa. Dar nu imi place ideea de a avea doua sau mai multe usi. Nu imi plac casele cu geamuri mult prea mari, mai ales cand geamurile astea sunt la parter. Ma enerveaza ideea ca oricine poate trece si se poate uita pe geam in casa (pentru cei care voiau sa ma intrebe, raspunsul e NU, nici macar atunci cand am draperii sau jaluzele la geam). Si am observat ca nevoia asta de intimitate se vede in multe din lucrurile pe care le fac. Pana si sala de forta la care ma duc sa fac “impins la piept” cu bara goala, este una mica si friendly si are un iz de afacere de familie, chiar daca nu este. La ora la care ma duc eu la sala, dimineata, sunt aproape singur. Eu si “antrenorul” care la ora aia isi bea cafeaua si citeste ziarul, in alta camera. Frumos. Intim.

Dorin incearca sa dea de un amic disparut din Seattle in luna mai, anul asta. Daca, din intamplare, stiti ceva sau aveti prieteni prin Seattle care poate il cunosc, dati-i un mail lui Dorin.

” [...]  intelepciunea e plina de de restrictii: sa nu faci, sa nu dregi, sa te abtii. Or, daca retinerile ar avea valoare, ar insemna ca eu am fost de mic intelept. Lipindu-ma de ziduri, stand mereu in defensiva, am facut ce recomanda inteleptii. Si ce-am reusit? Sa trec niste balti. Am pierdut nenumarate ocazii de a iesi din barlogul vietii interioare. M-am umplut de melancolii, precum cainii de purici. M-am ales cu intelegerea ireparabilului.” – Desertul pentru totdeauna, OP