Despre trenuri si copilarie

December 15th, 2015 comentarii: 0

Ajung la Gara de Nord cu 10 minute inainte de sosirea teoretica a trenului. Teoretica fiindca, in Romania tot ce implica un program pare sa fie mai degraba un obiectiv de viata. Imi doresc sa fiu fericit, sa pot spune ca am dus o viata frumoasa, sa nu mor singur si, iata, imi doresc ca la un moment dat trenul sa ajunga la ora scrisa pe tabela de sosiri/plecari din Gara de Nord. Genul ala de obiective. Si poate ca intr-o zi se va intampla, cine stie?

Nu azi, insa. Azi are intarziere. Imaginati-va un tren care ar trebui sa plece din Bucuresti la ora 8 dimineata, iar el are intarziere 40 de minute. Gata? E, acum imaginati-va ca nu-mi pasa! Am din nou sentimentul ala rar, ca de fapt nu ne grabim nicaieri. Atribui aparitia lui ori meditatiei zen din fiecare zi, ori sportului. Societatii sigur nu.

Zambesc amuzat si intru in Spring Time sa imi cumpar ceva de mancare. Ma asez la casa, astept vreo 2 minute pana apare cineva sa-mi ia comanda. Cer paste milaneze si ma intreb (din fericire in gand, unde se intampla majoritatea discutiilor mele) cine naibii mai mananca paste la cuptor la ora 8 dimineata? Gandul imi fuge apoi la numarul de calorii, urmare a prea multor grafice de dezvoltare personala si carti de fitness. Ma rusinez un pic concluzionand ca astea-s ganduri de aspiranta la jobul de top-model.

- Poftim? Ma scuzati, nu, nu vreau cu extra-mozzarela. Nici bacon. Vreau doar o portie de paste milaneze simple. La naiba, si simple si compuse tot peste 1000 de calorii au. Dati-mi si-un Burn, va rog, in perioada asta a vietii imi place sa traiesc periculos.

- Dureaza 12 minute, aveti timp?

- Daca am timp?! Da, am tot timpul din lume! Sper doar sa nu-mi moara sufletul de plictiseala in timpul vreunei discutii, deci hai sa n-o lungim prea tare. Paste simple, 12 minute, ne vedem atunci, ciao!

La masa de langa mine stau o mama si copilul ei. Mama mananca ceva ce pare a fi… Da, e o saorma. Saorma la 8 dimineata? Bate pastele mele milaneze. Iar azi tipa m-a batut si la stil. Mi-am lasat costumul si cravata ascot acasa, insa ea si-a luat pantofii cu talpa rosie si o geanta lucioasa, mare.

Insa macar eu nu am cu mine un copil care tocmai varsa sub masa tacticos, in slow-motion, o punga intreaga de pufuleti. Stai putin, geanta aia mare n-ar putea fi, de fapt, un patut pentru copil? 1-1.

- Vai, ai mancat toti pufuletii?! Ti-au placut?

Pustoaica ii face semn ca nu i-a mancat, ci pur si simplu i-a varsat pe toti pe jos. Mama nervoasa (turbata la gratii,) ii zice sa astepte acolo si pleaca sa ia niste servetele. Urmeaza, stiu ca urmeaza, episodul doi. Da, iata, pustoaica s-a ridicat in picioare si incepe sa calce pe fiecare pufulet in parte. Cam cum mai fac si eu uneori cu foliile de protectie cu bule de aer in care livreaza cei de la Amazon. Si pe mine ma relaxeaza. Macar din punctul asta de vedere am reusit sa raman copil. Ceea ce nu se poate spune despre mama.

Ma uit la pustoaica, se uita la mine, mama ei urland in fundal. Recunosc in ochii copilului un “who the fuck cares?”. Imi zambeste, ii zambesc si eu. 2-1.

Ciao, acum trebuie sa ma duc, am un tren de prins. Ma rog, vorba vine, nu e ca si cum s-ar misca undeva, dar mi se pare o metafora buna: toti avem trenuri de prins, problema nu-i ca nu le-am prinde, ci ca prindem unul cu intarziere, care opreste prea des si sta prea mult in gara de la Lehliu. Altfel, toata bune.

Tehnici de persuasiune in Social Media [training]

October 20th, 2015 comentarii: 2

Am citit celebra carte de persuasiune a lui Robert Cialdini cand nici nu sunt convins ca stiam exact ce inseamna cuvantul. Cred ca aveam vreo 17-18 ani, si m-a fascinat. Pana atunci credeam ca a fi convingator e o calitate mostenita, ori o ai, ori nu o ai.

Insa Cialdini m-a convins (go figure!) ca se poate invata, ca exista tehnici, ca poti sa iti propui sa fii mai convingator, in scris, in vorbit si, de multe ori, stiind sa taci cand si cum trebuie. Conceptul de persuasiune m-a facut sa abordez mai tarziu marketingul dintr-o perspectiva foarte pragmatica: vinzi sau nu, convingi sau nu, esti bun sau nu esti.

Sigur ca lucrurile nu-s totdeauna albe sau negre, exista mai mult de 50 de nuante de gri si nu toate sunt folosite pentru a genera vanzari, insa asta am invatat-o abia mai tarziu. Ce este insa cert e faptul ca vad foarte multi oameni care fac marketing sau comunicare si carora le lipseste exact bucata asta, de a fi persuasivi. Multi dintre ei scriu bine, unii chiar foarte bine, insa nu si convigator. Au un mod de a scrie care le permite sa se joace cu cuvintele, insa nu le folosesc la maximum, fiindca n-au studiat suficient principiile persuasiunii.

Si pentru a rezolva asta, am gandit la Social Smarts, impreuna cu Alex Negrea si cu Eduard Leoveanu, un training dedicat oamenilor de marketing si comunicare. Se numeste “Tehnici de persuasiune in Social Media“. Aveti toate detaliile aici, si recomandarea mea calduroasa (impreuna cu clauza de 100% money-back guarantee, valabila la toate cursurile organizate de Social Smarts).

Filme vs carti

September 4th, 2015 comentarii: 1

Imi plac cartile mai mult decat filmele, intotdeauna mi-au placut.

Si nu ma refer doar la film vs cartea dupa care a fost facut filmul, ci si asa, luate la gramada. Daca as avea de ales intre o viata fara filme si una fara carti, cred ca as alege sa renunt la filme fara probleme. Nu ma intelegeti gresit, am filme preferate, ba chiar si seriale, insa presupunand prin absurd ca ar trebui sa dispara una dintre ele, as alege sa raman cu cartile.

M-am gandit la asta acum fiindca am realizat ca printre filmele care mi-au placut mult au fost cele in care au fost suficiente cuvinte asezate perfect unul dupa celalalt. Sigur, efectele speciale sunt misto si o imagine face cat 1000 de cuvinte, deci un video cu atat mai mult. Problema este insa ca fac cat 1000 de cuvinte de-ale tale, pe care le stii si le folosesti deja intr-o anumita ordine, in anumite contexte, facand anumite conexiuni. Nu poti pune o imagine in cuvinte decat prin cuvintele tale, iar asta nu se intampla in cazul cartilor sau a filmelor cu texte si dialoguri misto.

Ganditi-va la True Detective, de exemplu. Sau, intr-o alta extrema, Before Midnight / Sunrise / Sunset. Intelegeti ce zic? Alte exemple?

The days are long, but the years are short

July 31st, 2015 comentarii: 3

Zilele sunt lungi, dar anii sunt scurti. Am citit chestia asta pentru prima data acum mult timp, dar n-am integrat-o cu adevarat decat in ultimii ani.

M-am gandit sa o scriu si aici, ca raspuns la intrebarea “de ce scrii asa de rar?” Imi dau seama ca unii ar putea crede ca din lipsa de timp. Nu-i cazul. Cu timpul stau bine, insa realitatea este ca aleg sa il aloc in alte parti (nu, nu in munca!), care in perioada asta conteaza mai mult pentru mine. Sper sa faceti acelasi lucru si voi. Anii sunt scurti.

doua locuri libere pentru coaching

July 5th, 2015 comentarii: 1

In majoritatea sesiunilor de coaching lucrezi cu obiective. Oamenii vin la un coach fiindca exista niste lucruri (personale sau profesionale) pe care vor sa le rezolve si stiu ca le-ar face bine sa vorbeasca cu cineva despre ele. Iar acest cineva are cateva “atribute”:

1. Nu face parte din viata ta. Adica nu ti-e nici prieten, nici iubit, nici frate, nici sef, deci ii poti spune lucrurile exact asa cum sunt si poti fi sigur ca asta nu iti va afecta (negativ) viata. Dupa sesiunea de coaching, fiecare merge si isi vede de viata lui.

2. Nu te va judeca. Coach-ii sunt train-uiti sa nu judece. Adica exista module intregi pe care le parcurgi in formarea de coach ca sa inveti sa nu ii judeci pe ceilalti. Deci poti sa ii spui orice avand incredere ca te va asculta cu atentie, iti va da feedback si nu va deveni subiectiv.

3. Un coach nu iti da solutii, ci te ajuta sa ajungi la propriile tale solutii. El nu e acolo ca sa iti spuna ce sa faci, nici n-ar putea sa faca asta. E viata ta, tu stii ce e mai bine pentru tine. Doar ca, din cand in cand, cu totii (!) avem nevoie de o parere obiectiva din afara, ca sa obtinem claritate. Daca aceasta parere vine de la cineva calificat, care a mai ajutat si alti oameni sa isi clarifice lucruri si sa gaseasca solutii, cu atat mai bine.

Un proces de coaching te ajuta sa te cunosti mai bine si sa poti decide (tu, nu altcineva) cum sa iti ghidezi viata astfel incat sa fii mai fericit. Te invata sa te descurci singur.

Revenind, in majoritatea sesiunilor de coaching lucrezi cu obiective. Uneori tin de relatii interpersonale, alteori de viata personala sau de cea profesionala. Cand aceste obiective stabilite de comun acord se ating, coaching-ul si-a atins scopul si se opreste. E, si fiindca doi dintre oamenii cu care lucram si-au atins obiectivele in ultimele 2 luni, am doua locuri libere si m-am gandit sa anunt mai intai aici, pe blog.

Sedintele se platesc (ca orice lucru care aduce cu adevarat valoare), insa prima intalnire este gratuita. Ne cunoastem, discutam putin, vedem daca are sens sa lucram impreuna si ce am vrea sa rezolvam si apoi decidem cum facem in continuare. Daca credeti ca are sens pentru voi (sau pentru vreun apropiat) dati un semn pe andreirosca1 [at] gmail [dot] com.

ps: din pacate, fiind doar doua locuri, va trebui sa le iau in ordinea venirii

I’m a work in progress

June 25th, 2015 comentarii: 1

Stiti sentimentul ala pe care il ai atunci cand iti aduci aminte de o discutie, o intamplare sau o decizie pe care ai luat-o acum 10 ani? Si iti amintesti cum ai gandit atunci, cat de diferit ai vazut lucrurile fata de cum ai face-o acum?

Nu e vorba aici de cat de corecta a fost o decizie, ci despre certitudinea aia ca cel de acum 10 ani era alt om, nu erai tu. Ca au trecut atat de mult timp si atatea intamplari peste tine incat te-au schimbat fundamental. Si, uneori, ti-e chiar un pic rusine de cat de altfel erai atunci. Cat de superficial, cat de neinformat, cat de nepregatit, cat de naiv, cat de temator, cat de timid erai atunci, in comparatie cu cine esti azi.

Stiti sentimentul ala, da? E, mi-am dat seama zilele trecute ca sunt tare recunoscator pentru faptul ca eu simt asta aproape constant. Si nu comparandu-ma cu cine eram acum 10 ani, ci, de multe ori, comparandu-ma cu cine eram acum 6 luni sau un an. Imi amintesc franturi de discutii cu oameni, moduri in care puneam problema atunci cand venea vorba de a lua o decizie, felul in care ma raportam uneori la probleme si la alti oameni, si nu de putine ori, simt un fel de rusine (nu “shame“, ci “embarrassment“).

Aproape ca nu-mi vine sa cred ca, cu atat de putin timp in urma, eram atat de diferit de cum ma simt acum. Multa vreme asta m-a deranjat. Doar ca zilele trecute am realizat ca, pentru mine, asta e un semn al faptului ca evoluez, ca cresc, si ca aceasta dezvoltare este (inca) suficient de rapida incat sa simt ca intre mine de acum un an si cel de azi e o diferenta colosala. Iar asta se intampla de la an la an. Si sunt recunoscator pentru asta, mi-as dori sa fac cumva sa reusesc sa simt asta tot restul vietii.

“It’s a big theme in my life, learning about myself and being a better person. I’m a work in progress; I have revelations every day.”
- Rick Rubin

Recomandare: tool de previziuni financiare pentru start-up-uri

June 5th, 2015 comentarii: 1

previziuni financiare

Nu sunt fanul planurilor de afaceri de zeci si sute de pagini. Le inteleg sensul atunci cand vrei sa obtii o finantare de la o banca, de la vreun fond de investitii, poate chiar si de la un angel investor mai scrupulos. Insa atunci cand vrei sa pornesti un business, mult mai important mi se pare sa actionezi, sa incepi cumva. Nu de alta, dar e lumea plina de oamenii care ar vrea sa fie antreprenori si nu vor face niciodata nici macar primul pas fiindca n-au inca suficienta experienta, bani, timp, curaj, resurse, clienti etc. Niciodata nu vor fi suficiente, trust me.

Singurul beneficiu real al unui plan de afaceri (din punctul meu de vedere) este ca te obliga sa te gandesti la niste lucruri, pe care, neavand experienta, le-ai fi putut scapa. Iar asta este extrem de important! Simplul fapt ca vezi acolo scris “plan de marketing”, te face sa te intrebi ce abordare vei avea atunci cand lansezi produsul, compania sau serviciul pe care vrei sa il oferi. O analiza SWOT (google it), la fel, e un exercitiu de constientizare a faptului ca vei functiona intr-o piata deja existenta, ca ai o concurenta si ca vor fi niste potentiali clienti care te vor compara cu acea concurenta. Are sens sa iti pui problemele astea inainte sa faci o investitie de timp, bani si efort.

Dar, de departe, cel mai util (si cel mai neglijat) lucru legat de un business nou e partea de previziuni financiare. Nu numai ca mare parte dintre oameni n-au suficienta experienta cu Excel-ul incat sa isi poata face niste previziuni de business, dar multi nu inteleg implicatiile legale si fiscale ale deciziilor pe care le iau.

De exemplu, multi viitori antreprenori isi calculeaza ca vor avea un angajat sau doi, se intreaba cat i-ar da salariu, insa uita (sau nu se gandesc) sa puna in excel-uri partea de impozite, care aproape ca le dubleaza cheltuielile. Estimarile de vanzari / venituri, se rezuma in multe cazuri la “ar trebui sa fim in stare sa generam macar 1000 euro pe luna. Platim un angajat cu 300 si ne mai raman si noua niste bani”. Abordare care, aproape indiferent de cat de buna e ideea de business, va inchide firma in 3 luni.

Acesta fiind contextul, am mai recomandat ThePlan si in trecut, o fac din nou acum, la noua versiune a aplicatiei, fiindca chiar cred ca antreprenorii au nevoie de astfel de tool-uri, in special la inceput de drum, atunci cand are mai mult sens sa investesti 50 euro decat sa pierzi niste mii.

The Plan 2.0 este o aplicatie pentru realizarea previziunilor (sau proiectiilor) financiare pentru planuri de afaceri. Aplicatia se adreseaza ideilor de afaceri sau afacerilor in faza start-up. E misto, are tutoriale video, e documentata si la zi. Gasiti toate detaliile aici.

Alex Gavan, Everest: exista un timp pentru a actiona si un timp pentru a vorbi

April 27th, 2015 comentarii: 1

Ma stiu cu Alex Gavan de cativa ani buni deja. Are chestia aia pe care o gasesti la oamenii mari, o combinatie de aroganta data de experienta si lucrurile vazute si facute, si humbleness in momente cheie. E greu sa spui ca-i umil, ar trebui sa fii superficial sa zici ca-i arogant.

De cate ori ne vedem, invariabil, vine vorba si despre muntii pe care ii urca Alex. Prima data cand am vorbit despre asta nu alergam si nu mergeam la triatloane, mi-era deci imposibil sa ma raportez in vreun fel la efortul si pregatirea fizica si psihica de care e nevoie pentru a face performanta intr-un sport. Asa ca m-am raportat la motive: de ce ar urca cineva munti de peste 8000 de metri si de ce si-ar risca viata sa faca asta fara oxigen suplimentar? Deschid o paranteza, ca sa intelegem mai bine ce inseamna asta:

Climbers use supplemental oxygen to give them an edge while pushing to the summit of a mountain like Everest at 8850 meters. At that altitude, the available oxygen is 33% of that at sea level. It is like running up a staircase while holding your breath 2 out 3 steps. To summit Everest without using any supplemental oxygen anytime on the climb is rare, it is estimated less than 100 out of the over 6500 summits have been accomplished in this pure manner. Sursa: Alan Arnette

Deci, Alex, de ce fara oxigen suplimentar? S-a entuziasmat, ca toti oamenii misto atunci cand vorbesc despre lucrurile aproape de sufletul lor. Mi-a explicat cum, din punctul lui de vedere, a urca cu oxigen ar insemna o lipsa de respect fata de munte. Ar simti-o ca pe-o carja, ar simti ca triseaza. Si nu poti trisa cu muntele. Am simtit acolo un “Andrei, cu muntele nu te joci!” spus prieteneste, ca unuia care poate o sa ajunga vreodata pe acolo si trebuie neaparat sa aiba informatia asta esentiala! Am vorbit vreo ora si ceva doar despre asta in prima noastra intalnire.

Am povestit despre business, despre mindset, despre carti, public speaking si despre a-i ajuta pe ceilalti. Insa respectul asta pentru munte l-am regasit in fiecare intalnire, in fiecare discutie, in fiecare update de Facebook de pe pagina lui pe care o urmaresc cu sufletul la gura de fiecare data cand stiu ca pleaca sa lupte, umil, cu alt munte.

Alex e pe Everest acum, in incercarea de a urca pe Lhotse. Fara oxigen, bineinteles. Si bineinteles ca intram zilnic pe pagina de Facebook sa vad ce mai scriu el si echipa lui de suport, sa vad cum este.

Pe 24 aprilie, la 15:07, a publicat un update lung, despre aceste incercari din ultimii ani. Preiau aici o parte din update:

For two times, back in 2009 and in 2014 I had to abort my oxygen-less attempts on Everest. In 2009 I thought a particular area in the Icefall as being too much unstable for my taste and I called it a day. In 2014 the same particular area that made me retreat in 2009 was the scene of the single biggest one time disaster in the history of Everest, when 16 people died. Why so many people and what is to be learn from it, it is something to be let for another post.

By having firstly done the Lobuche ascent, I reduced by at least two the number of crossings through the Icefall. I can now skip setting a Camp 1 at 6000m (in a place that was more than one time avalanched in the past), and I can go straight and put Camp 2 (my actual Camp 1) at 6400m.

[...]
Now, there are scores of people here, 99,99% using supplementary oxygen and too many of them having dubious mountaineering experience. The Base Camp of Mighty Everest/Lhotse should not be the place when barely one learns how to put on a pair of crampons or fit a harness. But this is just what you are witnessing these days while Western and Sherpa Guides are taking many of their clients into the start of the Icefall for teaching them the basics. Safety in numbers has never been more deceptive. Not much to my liking but thanks heaven what is happening on most of the other 8000-ers is quite different than here.

I am having the feeling that we, through our own collective behaviour, that is mainly shown in a lack of respect and a lack of humbleness, we are making this mountains angrier and angrier. And we then wonder why apparently inexplicable accidents happen.

One must first achieve merit in order to be allowed entrance into the abode of the Gods. And merit is never achieved through cutting corners and cheating your way up to the top. Just my two cents!

Tashi Delek everyone!


sursa fotografiei si mai multe informatii: blog WSJ

A doua zi, pe 25 aprilie, la 8 dimineata, Alex posta:

Everest base camp huge earthquake then huge avalanche from pumori.Running for life from my tent. Unhurt. Many many people up the mountain.

Apoi, in orele urmatoare:


Huge disaster.Helped searched and rescued victims through huge debris area.Many dead.Much more badly injured.More to die if not heli asap.

***

all badly injured heli evacuated. many people contributed. white night with meg and rachel in img camp, caring for those needing. want sleep
***

willie benegas helicoptered into westerm cwm/camp1 to bring ropes/ice screws /snow pickets to the many climbers trapped above khumbu icefall
***

Some teams have already left the place, their camps being completely destroyed. Some people are even sleeping with helmets and boots on.

E unul dintre momentele alea in care iti doresti sa nu fi avut dreptate, stiu asta. Insa, din fericire, si deloc intamplator, Alex e okay si sunt convins ca ajuta victimele sa fie gasite si evacuate in siguranta. Nu in ultimul rand, am sa va las cu raspunsul transmis de Alex pe 25 aprilie, prin echipa lui de suport, presei, probabil ca urmare a numeroaselor incercari de a il contacta pentru a da informatii suplimentare despre ce se intampla acolo.

“Exista un timp pentru a actiona si un timp pentru a vorbi. De aceasta data suntem in prima situatie. Orice declaratie facuta in aceasta situatie nu poate nici sa ii aduca inapoi pe cei care au murit si nici sa ii ajute pe toti cei care sunt acum intr-o situatie de urgenta. In acest moment, ingerii pazitori sunt elicopterele, care sunt asteptate maine la prima ora, daca vremea permite, precum si toti cei care vor avea grija de cei raniti in aceasta noapte. Orice alte cuvinte ar insemna pentru mine o lipsa de respect fata de marea amaraciune si marea durere pe care le traiesc oamenii. Acesta este un timp al actiunii.” – Alex Gavan

Be safe, Alex. Everestul nu pleaca nicaieri.

Video cu avalansa de pe 25 aprilie:

Business si copilarie

April 14th, 2015 comentarii: 2

Locul in care ma simt cel mai acasa, cel mai aliniat cu mine, sunt strazile pe care am crescut. Nu mai sunt de piatra cubica, au fost asfaltate. Nu mai sunt 7 masini toate, acum e plin, iar multi dintre oamenii care stateau in blocul ala si pe langa, nu mai stau acolo de ceva vreme deja. Pe cei care erau cu cativa ani mai mici decat mine nu-i mai recunosc. M-am mutat de cel putin 9 ani, insa din anumite puncte de vedere simt ca voi mai locui acolo multi ani de acum inainte. Poate toata viata.

Probabil ca are o influenta si faptul ca prietenii mei cei mai buni sunt inca acolo, insa strazile alea, intrarea in scara blocului, de la care acum nu mai am nici cheie, parcul in care jucam fotbal cand eram mic si “domnul senator” care ne ameninta mereu ca pune cainii pe noi, alea sunt inca parte din mine.

Intr-o zi, acum cativa ani, eram in taxi, obosit, ma intorceam de la o intalnire de business si mi-am dat seama ca voi trece pe acolo. I-am zis taximetristului ca m-am razgandit, sa faca prima la stanga si sa ma lase la parc. Am platit, m-am dat jos, si m-am indreptat spre gardul de piatra al unei curti in care acum multi ani cineva iesea in fiecare zi si urla la noi ca ii rupem trandafirii si ca facem prea multa galagie. Era un pusti acolo, se juca cu un excavator de jucarie. Poate 5-6 ani, nu ma prea pricep la varste de copii. L-am intrebat daca pot sa stau si eu langa el si mi-a facut semn din cap ca da.

M-am asezat pe gardul ala de ciment asa cum ma asezam zilnic pe scarile murdare ale blocului cu ani in urma, fara sa imi pese. Si am stat acolo, naibii stie cat timp. Stiu insa ca m-am ridicat cu sentimentul ca data viitoare ar trebui sa am grija sa nu mai vin in costum. Sunt unele lucruri, cum ar fi business-ul si copilaria, care n-ar trebui amestecate niciodata.

Care-i treaba cu alergatul

March 26th, 2015 comentarii: 7

Treaba cu alergatul e ca-i o metafora pentru viata. Te incalti, iesi pe usa, alergi 45 de minute si ai trait o viata. Cu tot ce presupune asta. Cu momentele de inceput, in care simti ca poti sa muti muntii, cu prea mult avant dar care te duce totusi undeva, cu momente in care doare si trebuie sa decizi daca e genul de durere care sa te opreasca sau daca e genul de durere care iti spune ca esti pe drumul cel bun, sa nu te opresti.

E despre a invata ca de cele mai multe ori durerea trece daca inveti sa o ignori. Insa nu mereu! Si fara sa ai habar daca de data asta va trece sau nu, va trebui sa iei o decizie.

Alergarea e sinusoidala, la fel ca viata. Ups and downs. Si esti singur, tot ca-n viata. Sigur, uneori ai pe cineva care iti ureaza succes la plecare, poate te asteapta cineva la finish si, cateodata, chiar alergi impreuna cu cineva. Cineva care are propria directie, propria viteza si propria lupta. Dar in deciziile complicate, esti singur. Singur cu emotiile, nesigurantele, temerile si gandurile tale. Te caleste, iti da experienta in a sta cu tine, ceva ce mare parte dintre noi nu-s in stare sa faca by default.

M-a intrebat cineva zilele trecute, in treacat, care-i treaba cu alergatul. Pe foarte scurt, cam asta-i treaba. Alergarea e viata.