Ar trebui să fie ușor

January 21st, 2017

Aud des ceva ce mă frapează. De câte ori vorbesc cu un om care este foarte bun în ceea ce face și ajungem la întrebarea “cum faci asta?”, întotdeauna, dar întotdeauna, el aduce vorba despre efort. Despre cât de mult muncește, despre anii în care a simțit și încă simte că este greu să facă ceea ce face, despre perseverență, despre eșecuri și despre a te ridica de jos. Despre ceea ce Angela Duckworth numește “Grit“.

În același timp, însă, vorbesc cu oameni care încă nu performează la nivel excepțional. Nu eu zic asta, ei o spun! Își doresc mai mult și simt că ceea ce fac nu este suficient. Si aici mi se rupe filmul. Fiindca mulți dintre ei (zic asa din politete, ca sa nu spun “mai toti”) au însă și așteptarea, conștientă și comunicată, că “ar trebui să fie ușor”. Că, uite, am citit eu despre nu știu ce geniu sau om care face performanta la nivel inalt care spune că lucrurile pur și simplu curg. Că se urcă pe scenă și totul pare lipsit de efort, ușor, ba chiar că sime ca nu mai este el cel care face arta (sau orice face el acolo), ea pur și simplu se întâmplă.

Si, de aici, așteptarea ca ar trebui să le fie ușor. Și dacă își dau seama la un moment dat că ceea ce fac este greu, asta inseamna că fac ceva greșit. Ori ca exerseaza intr-un mod gresit, ori ca activitatea, cu totul, este gresita pentru ei. “Poate că nu asta e pasiunea mea”, aud frecvent. “Poate că nu am găsit încă lucrul ăla pe care să-mi vină ușor să-l fac.”

Completez eu: Poate că în loc să muncesc acum, în loc să-mi fie greu, mai bine mă opresc, îmi e ușor și mai caut. Un an, șapte ani, 30 de ani. Până când găsesc ceva ce va fi ușor. Evident, majoritatea nu găsesc nimic.

Iar asta fiindca nu ar trebui să fie ușor! Performanța este grea, indiferent cât de genial te crezi. Iar daca judeci o pasiune sau o activitate doar dupa cat de greu iti este sa faci performanta, te autosabotezi. Rău. Foarte putini dintre noi ajung sa faca performanta. Majoritatea, nu. Foarte putini dintre noi continua atunci cand devine greu. Majoritatea se aseaza in fund si nu se mai ridica, fiindca e mai usor sa stai in fund decat sa depui efort. (Macar) din punctul asta de vedere, viata e corecta!

Vă recomand doua cărți. Una este despre muncă și despre a nu renunța, se numește “Grit – the Power of Passion and Perseverance”. A doua este despre “Flow”, adica starea aia în care nu simți efortul, în care totul curge și ești perfect aliniat cu tine, starea în care poți să creezi chestii extraordinare.

Acum: In perioada de exersare, când înveți, când crești, cand trebuie sa muncesti ca sa devii mai bun, “grit” este totul! Este despre muncă și sudoare.

Când ajungi în punctul de a performa, de a livra, de a fi evaluat (si abia atunci!), devine despre “flow”. Sau, cum zice si Duckworth, in limba ei: “Deliberate practice is for preparation. Flow is for performance.” Daca le amesteci, n-ai nicio sansa!

PS: pentru cei care mai degraba s-ar odihni un pic, decat sa citeasca doua carti, uite mai intai doua TedTalk-uri, pe temele de mai sus. Dupa care, cititi cartile! Desi bune, in comparatie cu cartile, TedTalk-urile au profunzimea lui Trump. :)

Cum m-am apucat de coaching

December 16th, 2016

Mi-a luat ceva timp sa imi dau seama ca vreau sa fac coaching. Vreo 13 ani, mai exact. Azi as vrea sa povestesc cum am ajuns in punctul in care sa cred ca stiu ce voi face in urmatorii 30-40 de ani.

In toti acesti ani (de pe la 17-18) am facut antreprenoriat. Adica am incercat, uneori cu succes, de multe ori cu mai putin, sa construiesc companii si sa le fac sa mearga fara mine. Tot timpul acesta, am fost convins ca asta vreau sa fac: sa creez sisteme.

Antreprenoriatul imi bifeaza cea mai mare nevoie pe care o am, nevoia de crestere accelerata. Mi-a permis, ba chiar as spune ca m-a obligat sa cresc, sa ma dezvolt multidisciplinar.

Cand incepi o firma, dupa ce treci peste iluzia ca a fi un bun profesionist iti este suficient pentru a construi un business in jurul acelei profesii, urmatorul pas este, de obicei, sa inveti vanzari si networking. Pana te dezmeticesti, trebuie sa inveti niste client service, ca sa poti pastra clientii tocmai castigati. Apoi, imediat, de obicei chiar in acelasi timp cu primele doua, esti fortat sa inveti sa evaluezi si sa angajezi oameni, ca sa poti creste volumul de business. Apoi, niste management financiar. Apoi, recuperare de creante. Apoi, negocieri. Apoi, management de oameni si echipe. Apoi, cand ai invatat sa faci toate astea cu o firma de 25.000 euro pe an, iti dai seama ca intre timp ai ajuns la 50. Apoi la 100, si tot asa. Si la fiecare nivel toate cele de mai sus se schimba, deci inveti iar.

Toata viata mea profesionala de pana acum m-am considerat early stage entrepreneur nu fiindca n-as fi bun in fazele urmatoare, ci fiindca de la un punct incolo in cresterea unei organizatii, ma plictisesc. Nu in 3 zile, uneori dureaza ani, insa odata ce lucrurile merg, nu ma stimuleaza suficient cresterea cu 10 la suta a cifrei de afaceri. Nici cazurile in care am resurse suficiente incat sa fac cam ce vreau nu prea ma entuziasmeaza.

Am fost (si inca sunt) ala caruia daca ii arati un teren gol, fara resurse, fara oameni, fara clienti si fara proceduri, eventual si intr-o industrie pe care nu o cunosc, atunci ma simt in largul meu. Sunt confortabil cu a incepe de la zero ceva.

Nu spun ca imi este neaparat usor, insa imi place senzatia aia in care simt ca am un puzzle complicat in fata, din care lipsesc niste piese importante, dar nu stiu care, si cu toate astea trebuie sa fac un leap of faith si sa am incredere in capacitatea mea de a pune o ordine in toate.

Dar, mai presus de asta, in capacitatea mea de a recunoaste cat de putin stiu si de a porni un proces intern in care sa cresc accelerat. Sa acumulez informatii, sa aplic, sa gresesc, sa incerc iar si iar sa acumulez. Scriind, imi dau seama ca tocmai am descris procesul de crestere. :) Cum spuneam, unul dintre lucrurile care conteaza cel mai mult pentru mine este sa cresc, sa ma dezvolt. De aceea am vrut sa pot face firme care merg, de aceea am invatat psihologie, de aceea am alergat maratoane si de aceea am vrut sa termin un triatlon. Fiindca nu puteam si am vrut sa pot.

Coachingul imi permite crestere accelerata, insa imi mai ofera si posibilitatea de a bifa al doilea cel mai important lucru pentru mine: sa pot sa contribui, sa dau inapoi, sa pot avea impact profund, pozitiv, asupra oamenilor cu care interactionez.

Cand m-am apucat de online, fara sa constientizez, in mod deosebit, ca ”ma apuc” de ceva, mi-am facut un blog, pe Yahoo 360. Probabil printre primele din Romania. Postam acolo citate din cartile pe care le citeam, lucruri care ma ajutau. Fiindca imi doream sa impart asta si cu altii, voiam sa le foloseasca si lor, nu doar mie.

Mai tarziu, mi s-a parut ca am idei suficient de originale incat sa nu mai pun doar copy-paste-uri. Niste luni mai tarziu, acest obicei al meu s-a transformat in bookblog.ro, primul blog colectiv din Romania, blog de review-uri de carte. Am vrut sa duc ideea de a imparti si de a recomanda lucruri la urmatorul nivel. Am luat colegi care sa faca asta pt beletristica, mi-am pastrat in mare parte pentru mine partea de carti de dezvoltare personala, management si marketing.

Acum vreo 5-6 ani, am ajuns pentru prima data la un psiholog. Un prieten imi spusese ”eu mai merg din cand in cand la un shrink” si i-am zis ca vreau sa imi recomande unul. Nu mai stiu ce incercam sa rezolv atunci, insa n-am folosit telefonul ala decat jumatate de an mai tarziu, cand trecand prin niste probleme de sanatate incercam sa elimin de pe lista cauze legate de stress. Am ajuns acolo cu o agenda plina de intrebari si am plecat dat peste cap de ce mi se intamplase:

Aveam despre mine parerea ca cresc, ca ma dezvolt personal si profesional mult mai repede decat majoritatea celor din jurul meu. Era un sentiment placut, incepuse cu cativa ani in urma (perioada yahoo 360) si nu doar ca ma simteam destul de bine cu mine, ci incepusera sa se vada deja si rezultate, atat in viata profesionala cat si in cea personala. Cresteam, dar se mai intampla ceva: deveneam arogant.

Am plecat de la sedintea cu psihologul cu certitudinea ca un astfel de dialog poate fi un superbun proces de invatare accelerata. Cu mult mai accelerat decat orice facusem eu pana atunci, fiind autodidact, citind si testand si aplicand ce am citit. Mi-am promis ca ma voi reintoarce in acel loc, peste niste timp.

Cateva luni mai tarziu, dupa ce mai trecusem prin vreo 10 carti de psihologie, m-am intors. Si am inceput un proces de lucrat cu mine care, dupa 6 ani, inca se intampla, o data pe saptamana. A luat diverse forme de-a lungul timpului: consiliere psihologica, psihoterapie, supervizare de coaching, consultanta etc. M-a schimbat si mai mult.

Am citit niste tone de carti de psihologie. Am citit Jung, Freud, Yalom, Fromm, Seligman, Whitman si am ajuns la coaching. Mergeam la psiholog cu pagini intregi de intrebari notate, uneori despre mine, alteori despre altii sau despre ce am citit.

Acum 3 ani si ceva, am vrut sa fac un training de formare in coaching. Pentru mine, nu ca sa practic vreodata. Am vrut sa ma inteleg mai bine, sa devin mai bun la a fi eu. Adica acelasi lucru pe care il faceam deja de niste ani. In cadrul formarii, am fost nevoit sa practic coaching, gratuit, cu niste oameni. Am descoperit ca imi place, ca vreau sa fac asta. Insa ca hobby. Nu mi-am imaginat ca va deveni parte din identitatea mea.

Le-am spus prietenilor ca am facut formarea, a trebuit sa le explic ce inseamna coaching-ul si au fost mai multi care mi-au zis: ”ah, pai tu oricum faceai asta, dintotdeauna”. La fel si unii colegi din firmele pe care le construiam. ”Pai oricum faceai asta cu noi”. Bine ca imi ziceti acum, dupa ce am descoperit singur! Acum, serios vorbind, le multumesc. Mi-au confirmat niste lucruri.

Acum cateva luni, dupa ce am primit peste 180 de ore de consiliere, coaching si supervizare, dupa ce am trecut prin doua formari in doua scoli de coaching foarte diferite – Robbins-Madanes (”The official Coach Training School of Anthony Robbins”) si Noble Manhattan – peste 180 de ore de training si avand deja cateva sute de ore de lucru cu clienti, adunate in ultimii ani, am decis ca voi face asta full time, profitand si de faptul ca Spada merge bine mersi si fara mine.

Fac, deci, life si business coaching. Face to face si pe Skype. Am de gand sa scriu un articol despre ce inseamna de fapt coaching-ul, simt ca in Romania inca nu e conturat suficient de bine ca domeniu. Pana atunci, insa, am o descriere despre ce fac, pe Linkedin, impreuna cu parerile unora dintre oamenii cu care am lucrat deja.

Varianta scurta este ca ma folosesc de psihologie si de cateva skill-uri specifice coaching-ului pentru a ii ajuta pe oameni sa depaseasca diverse obstacole care ii opresc din a isi atinge potentialul. Cei care ma cunosc pot sa va confirme ca urasc small-talk-ul si bullshit-urile motivationale, deci sigur nu va fi despre ”hai ca poti” si ”eu cred in tine”, ci despre ce putem face astazi, cu ce avem, ca sa ajungem unde vrem sa fim maine. Adica sa crestem, sa ne dezvoltam. Foarte important!, in directia in care vrem noi sa o facem.

Later Edit: aici e un interviu care explica ceva mai bine ce este coaching-ul.

Workshop: Construirea si deconstruirea de obiceiuri.

November 28th, 2016

În ultimii ani am acumulat multă experiență în a lucra cu obiceiuri (habits). Am invatat cum se construiesc obiceiurile sănătoase și cum ne putem asigura că le putem păstra, în timp, și mai ales cum deconstruim obiceiuri nocive, care ne trag înapoi.

Ca să ajung aici nu numai că am lucrat cu mine, niste ani, în a construi câteva zeci de obiceiuri, mai mici sau mai mari, ci am si citit cam tot ce există valoros ca literatura de specialitate pe acest subiect. Nu în ultimul rând, am lucrat câteva zeci (poate chiar 100?), de ore de coaching unu la unu, cu clienți, fix pe acest subiect. Iar acum organizez un workshop ceva mai special.

Este special fiindca este în cadru restrâns, cu maximum cinci participanți. Imi propun ca in acest workshop sa intelegem ce si cum ne motiveaza, cat de mult conteaza motivatia, cat de mult conteaza vointa si ce facem cand simtim ca ne lipsesc ambele. Vreau sa punem impreuna bazele unor noi obiceiuri sănătoase și, de ce nu, să înțelegem cum putem să scăpăm de unele care par că fac parte deja din identitatea noastră.

Se întâmplă pe data de 10 decembrie (sambata), durează trei ore iar costul de participare este 250 ron. Bineînțeles, există și clauză de money back guarantee, deci dacă nu sunteți sută la sută mulțumiți de ce se va întâmpla acolo primiți toți banii înapoi fără alte comentarii.

Există un singur catch, și anume faptul că vreau să aleg personal participanții, astfel încât să mă asigur că impactul acestui workshop asupra vieților lor va fi maxim. Am mai multa experienta cu anumite tipuri de obiceiuri decat cu altele, asa ca prefer sa lucrez cu oameni pe care sunt convins ca ii pot ajuta. Așadar, pentru a vă înscrie vă rog să intrați pe link-ul de mai jos, și să completați formularul scurt pe care-l găsiți acolo. Veți primi răspuns în maximum trei zile.

Interviu despre coaching si dezvoltare

November 9th, 2016

Sursa: interviu pentru smark.ro, realizat de Codrut Baciu.

La fel ca multi dintre cei care citesc aceste randuri, am dat peste bookblog.ro in timp ce cautam informatii despre un scriitor. In cazul meu, search-ul a constat in “Le Clezio”. Se intampla prin 2008 sau 2009, dupa ce tocmai castigase Nobelul pentru literatura, iar eu habar n-aveam cine este. Am ramas in relatii bune cu bookblog, nu si cu Le Clezio.

Astazi, la ani-lumina dupa ce m-am oprit la pagina 30 a “Potopului”, am avut prilejul sa schimb cateva vorbe cu cel care a pus pe roate bookblog: Andrei Rosca. Antreprenor inca din adolescenta, Andrei a fondat in 2011 agentia de social media Spada, din managementul careia s-a retras 4 ani mai tarziu, ramanand insa unic actionar.

Acum, el este life & business coach, iar cele doua proiecte amintite mai sus au insemnat, ne spune el, primii pasi in directia coachingului. Care ce inseamna si cui se adreseaza? Si ce probleme poate rezolva? Raspunsurile se afla la nu mai mult de 6 scroll-uri in jos. Enjoy!

Background

Profesional, multi ani m-am definit ca fiind antreprenor. De la 17 ani am incercat sa construiesc sisteme, apoi companii. Sunt genul caruia daca ii arati un teren gol, fara resurse, fara oameni, fara clienti si fara proceduri, eventual si intr-o industrie pe care nu o cunosc, atunci ma simt in largul meu.

Am facut, deci, antreprenoriat, in diferite industrii si am construit mai multe companii, cu intentia de a le face sa mearga fara mine. Cu unele mi-a iesit, cu altele nu. Doua dintre proiectele de care sunt mandru sunt bookblog.ro si Spada (digital agency). Activez de cativa ani buni si ca trainer la Social Media Essentials si, tot de cativa ani, deja, ii ajut pe oameni sa creasca si sa depaseasca obstacole din postura de life & business coach.

Personal, sunt un om care si-a pus si isi pune foarte multe intrebari, care a avut de lucrat cu el foarte mult si care, cel mai probabil, va lucra toata viata la a deveni un om mai bun.

Despre Spada

In 2011, am inceput ca agentie de social media, avand ca servicii principale campaniile de blogger outreach si community management (care era foarte la inceput in Romania). Simteam ca putem face asta mai bine decat se facea. Apoi, agentia a evoluat catre una digitala, crescand usor numarul de servicii si pastrandu-ne specializarea in social media.

Am pornit cu cativa oameni din vechea echipa de la bookblog.ro, insa am adus si oameni noi. Majoritatea juniori (acum 6 ani), pe care am preferat sa ii ajutam sa creasca, atat profesional, cat si din punct de vedere al soft-skill-urilor. Nu imi dadeam seama atunci dar odata cu bookblog si, mai apoi, Spada, faceam primii pasi catre coaching si ajutat oameni sa creasca. :)

De la antrepronoriat, la coaching. De ce?

De ce am facut pasul asta? Of. E o intrebare buna. Raspunsul scurt este ca am ales coaching-ul fiindca intotdeauna mi-a pasat mai mult de oameni, decat de organizatii. Si fiindca simt ca in coaching pot avea impactul cel mai mare, acolo pot sa contribui cel mai mult.

Skill-urile mele de antreprenor, dobandite in ultimii 14 ani, m-au ajutat enorm sa cresc, mi-au accelerat niste procese de dezvoltare care mi-au permis ca acum, la 33 de ani, sa pot face coaching avand increderea ca am suficienta experienta, atat de viata, cat si de business.

Nu cred in coach-i care fac un training si apoi incep sa predice ca si cum ar fi trecut prin viata, in timp ce ei n-au decat 2 sau 3 ani de experienta de munca, n-au riscat nimic, n-au pierdut nimic, n-au avut timp sa esueze si n-au lucrat suficient cu ei insisi, sa devina mai buni.

De altfel, coaching-ul nici nu este despre a predica. Nu te pune in mod deosebit in postura de expert in ceva, nici in cea de profesor. Cel mult, odata cu experienta, devii expert in a asculta, a fi atent, a intreba si a pune oamenilor o oglinda in fata.

Coaching-ul si oamenii ce-l practica

Hai sa incep prin a iti spune ce nu este coaching-ul. In primul rand, coaching-ul nu este psihoterapie! E o confuzie frecventa si, fiindca in Romania oamenii inca au impresia ca mergi la psihoterapeut doar daca ai o problema cu capul (fals, evident), multi extind preconceptia dinspre terapie si catre coaching.

Sunt multe diferente intre cele doua si exista modele diferite de coaching in lume, insa diferenta majora este ca, spre deosebire de multe scoli de psihoterapie, coaching-ul se concentreaza foarte putin pe trecut. Miza nu este sa sapam in trecut, sa disecam traume (pe care cu totii le avem) sau sa ”il reparam” pe client, ci ne concentram pe prezent si viitor.

Cu alte cuvinte, haide sa vedem cine esti tu astazi si ce resurse ai si sa vedem unde ai vrea sa ajungi peste o saptamana, o luna sau niste ani si cum poti face asta intr-un mod cat mai natural pentru tine.

Apoi, coach-ul il ajuta pe client sa treaca de obstacole, de blocaje, ajutandu-l sa gaseasca solutii potrivite pentru el. Coach-ul nu iti da ”un raspuns corect”, nu e un profesor, ci te ghideaza sa iti gasesti propriile solutii, cele care sunt cele mai bune pentru tine.

Te ajuta sa te descoperi si sa iti atingi potentialul. Cum? Printr-un dialog de la egal la egal; ajungi sa te uiti la lucruri dintr-un alt unghi decat o faci tu de obicei.

Probleme des-intalnite in coaching

Iti pot spune care sunt cererile cu care vin clientii la mine cel mai frecvent. Sunt multi oameni care simt ca, din punct de vedere, profesional, nu se mai regasesc in jobul sau in profesia in care sunt acum.

Lucrez impreuna cu ei la redefinirea identitatii lor profesionale; vin cu obiective de genul: ”vreau sa aflu daca m-as descurca in pozitia sau profesia X” sau ”cum pot afla daca unde sunt acum nu performez din cauza companiei sau din cauza mea?”. Sau ”vreau sa fac trecerea de la a fi angajat la antreprenoriat.” Sau invers. :)

Apoi, mai sunt blocaje care tin de deconstruirea unor obiceiuri care iti afecteaza in mod negativ viata. Toti le avem. ”Ajuta-ma sa ma apuc sau sa ma tin de sport”, ”nu pot sa ma opresc din a manca dulciuri noaptea, motiv pentru care, de ani de zile, in ciuda dietelor, nu reusesc sa slabesc”. Mai sunt multe obiceiuri care duc la imbunatatirea increderii in sine.

Sau, o problema foarte comuna deja, cresterea productivitatii si oprirea procrastinarii. ”Vreau sa ma vad mai des cu prietenii sau familia, insa nu reusesc sa imi organizez timpul suficient de bine pentru a face asta” sau ”Nu reusesc sa imi gasesc motivatia pentru a face X. O aman de saptamani sau de luni de zile, iar asta imi face rau”.

Si daca tot vorbeam despre motivatie, inca o perceptie gresita este ca un coach e cel care tipa la tine ca sa te motiveze sau ca iti recita citate motivationale. Ceea ce, daca nu cumva suntem intr-un film american, intr-un vestiar, inaintea meciului, e profund gresit.

Un coach bun nu lucreaza cu fluff. Nici nu cred ca ne ajuta ca tot timpul cineva sa ne bata pe umar, sa ne spuna ”bravo” si ”hai, ca poti!”. E doar o impresie faptul ca a fi impinsi de la spate e intotdeauna solutia. Mai degraba, avem nevoie ca cineva sa ne ajute sa intelegem cum functioneaza creierul nostru, ce nevoi si valori unice avem si cum construim sau deconstruim niste credinte limitative sau obiceiuri astfel incat sa reusim sa ne aliniem mental cu ceea ce suntem noi de fapt.

Motivatia nu inseamna decat rareori un efort mai mare de vointa, ci a invata care sunt butoanele pe care trebuie sa apasam astfel incat sa putem obtine cat mai natural lucrurile pe care ni le propunem. Iar coachingul la asta te ajuta. Te invata sa te intelegi si sa te descurci singur.

In business-coaching e vorba, evident, tot despre oameni. Dupa primele sedinte, cam orice cadru de business-coaching devine, rapid, unul de life coaching. Adica o relatie intre doi oameni. Un coach ajuta compania indirect, de cele mai multe ori, lucrand cu oameni cheie din acea companie si ajutandu-i sa-si accelereze procesele de dezvoltare personala si profesionala, sa faca tranzitia mai rapida de pe o pozitie pe alta sau sa isi imbunatateasca skill-uri interpersonale.

Spre exemplu, am lucrat cu clienti-companii in care clientul final a fost General Manager-ul sau CTO-ul companiei, si exista companii in care lucrez cu toata echipa de management, atat pe obiective de crestere individuale (sa fiu mai bun la X, sa eficientizez Y), cat si pe obiective de aliniere a valorilor si a know-how-ului echipei.

Promovarea unui coach

Mi-am lasat libertatea de a alege sa lucrez doar cu clienti pe care cred ca ii pot ajuta in mod real. Asta nu inseamna insa ca e imposibil ca la un moment dat cineva sa fie nemultumit, insa daca se va intampla asta, sunt convins ca va fi mai degraba din cauze care tin de lipsa de chimie intre mine si client, decat din faptul ca s-au setat gresit asteptarile.

Imi place sa lucrez cu obiective concrete, care nu lasa loc de interpretari. Uneori, toleranta mea mica la fluff si abordari superficiale, de suprafata, mi-a facut mai mult rau decat bine. In coaching insa, e un avantaj competitiv.

Legat de promovare, din fericire, atunci cand clientii tai au rezultate clare si tangibile, ei te recomanda mai departe (Linkedin functioneaza bine din acest punct de vedere!).

In rest, am facut eforturi minime de promovare a partii de coaching, in ultimii ani, insa de cate ori am simtit ca as fi putut sa ajut un client mai mult decat am facut-o, m-am dus si am mai trecut prin niste formari si training-uri, am mai investit cateva zeci sau sute de ore in a creste si a-mi imbunatati skill-urile.

Cu alte cuvinte, am redirectionat bugetul de promovare catre imbunatatirea produsului. Si social media e tot despre asta, nu? Daca ai un produs bun, promovarea se face mult mai usor.

Daca produsul e slab, orice ambalaj i-ai face, mai devreme sau mai tarziu, publicul va vedea prin el. Asta poate sa te omoare, sau poate sa te forteze sa cresti.

De la specialist la antreprenor

November 3rd, 2016

Este un drum lung de la specialist la antreprenor, pentru cei care aleg să-l urmeze. Foarte lung. Și ce încurcă este faptul că drumul nu se măsoară doar în task-uri, în proiecte, sau în reușite și eșecuri. Necesită o modificare de mindset care e greu de accelerat.

Tendința naturală a specialiștilor (în ceva, orice) care se apucă, voit sau nu, de antreprenoriat, este să se întrebe tot timpul ”ce pot eu face?”, ”ce știu să fac?”, ”cum se făceau lucrurile în compania din care vin?”.

E un reflex natural, dar total ineficient, când vine vorba despre antreprenoriat, fiindcă vii dintr-un sistem pus la punct, chiar dacă poate imperfect, în care tu erai o rotită (poate cea mai importantă), și ajungi într-un câmp deschis, unde nu există nici măcar urma unui sistem. Și, brusc, rotița aia nu mai înseamnă nimic, se învârte în gol, oricât de performantă ar fi.

Are nevoie de alte câteva piese cu care să se îmbine, pentru a putea produce ceva de valoare, din care să se poată face bani, combustibilul pentru un viitor sistem. Și aici apare cea mai mare complicație. TU ești cel care trebuie să gândească, găsească și să aducă în sistem piesele lipsă, fie că vorbim despre oameni, proceduri, valori și misiune, mod de a face lucrurile sau orice altceva. Iar pentru a face asta, presupunând că ai skill-urile necesare sau motivația și predispoziția de a le dobândi, mai este nevoie de ceva: pentru o parte importantă din timp, trebuie să te extragi cumva din rolul de rotiță din sistem, să te ridici un nivel mai sus, să poți să ai o viziune mai de ansamblu, să înțelegi ce lipsește.

Din experiențele mele, atât personale cât și în lucrul cu clienții în coaching, majoritatea oamenilor care eșuează, aici eșuează. Ori nu reușesc să facă niciodată trecerea de la mindset-ul de rotiță (din nou, poate una super importantă!) la cel de om care construiește un sistem, ori eșuează în a balansa corect perioada de început a oricărui business, în care e necesară o serie lungă și abruptă de zoom-in și zoom-out, o pendulare obositoare între ”acum e un job pentru specialist, sunt rotița care va face lucrurile să se miște azi”, și ”acum e nevoie să lucrez la sistem, deci orice aș face, nu îmi permit să mă implic operațional, nu îmi permit să fiu o piesă în sistem, ci trebuie să îl văd obiectiv, din afară, și să mă întreb ce lipsește și cum fac să găsesc acel lucru”.

Instant Gratification

August 18th, 2016

Mai jos, din ”Theories of Human Development”, câteva rânduri despre când învăţăm (sau ar trebui să învăţăm, dacă totul ar fi perfect cu copilăria şi părinţii noştri), să amânăm Instant Gratification, astfel încât să câştigăm mai mult pe termen lung.

Adică să nu mănânc acum ciocolata, chiar dacă mi-ar oferi un pic de plăcere instantanee, ci să aştept până la sfârşitul săptămânii, când mă voi urca pe cantar şi faptul că am slăbit 2 kg îmi va oferi de 10 ori mai multă plăcere, plus sentimentul că fac ceva pe termen lung, pentru mine. Sau să nu mă uit acum la serial, chiar dacă mi se pare că mi-ar rezolva toate problemele pentru 40 de minute, ci să lucrez sau să ies să alerg, astfel încât să mă simt un învingător pentru cel puţin 24 de ore.

***

”When a person is hungry, he doesn’t just fantasize, but she attempts to get food. For a baby, that means you cry, but you do an instrumental kind of cry, you try to get the parents’ attention, to get them to feed you. For an older child that might mean ”go to the refrigerator, for Heaven’s sakes, and make yourself a sandwich, don’t just sit and think about it, and fuss”.

Only thinking about food just doesn’t fill your stomach. And these needs then force a person to begin adjusting to reality.

And with this conscious processing one also learns what actions might lead to harm and punishment, because now that you are in touch with reality you might learn that even though you have a certain need, and therefore you have this drive state, if you do take certain actions, this may get you in big trouble. Somebody will punish you, or you may get hurt… So one learns to postpone gratification.

And one of the jobs of the Ego is to learn delay of gratification in order to develop appropriate ways to obtain what you need.”

Da, dar măcar muncesc pentru mine

July 1st, 2016

Rank does not confer privilege or give power. It imposes responsibility. Peter Drucker

Sunt deja ani mulți de când scriu despre antreprenoriat, despre a construi sisteme. Despre ale mele, despre alea din cărți, despre ale altora, despre cum se face asta bine, despre cum se face prost. În anii ăștia am dat rateuri și mi-au reușit chestii. Probabil că ambele se vor întâmplă în continuare.

Știu că și eu, ca și alții, prin ceea ce am scris am încurajat niște oameni să se apuce de asta. Pe unii îi cunosc, pe alții nu o să-i știu niciodată. Azi nu-s într-o dispoziția încurajantă. :) Azi mi se pare de bun simț să vă spun că există foarte multe șanse să eșuați. E chiar probabil să se întâmple. Și e fair să știți și asta, nu doar părțile mișto.

Nu cred că toată lumea are stomac pentru presiunea pe care antreprenoriatul o presupune. Dacă credeți că a fi angajat e stresant, stați să o vedeți pe asta! Ce aud tot timpul este că “e alt tip de stres” și că “da, dar măcar muncești pentru tine”. De acord că tipul de stres e diferit, mai ales dacă te raportezi la un job în care nu ești respectat. În antreprenoriat măcar nu o să te calce nimeni în picioare (mă rog, nimeni în afară de Stat, dar asta e altă discuție :) ).

Însă asta cu “muncești pentru tine” e o tâmpenie. Tot timpul muncești pentru tine, angajat sau antreprenor. Doar că vă imaginați că dacă ați conduce, v-ați simți altfel. Și da, v-ați simți altfel: mai responsabili.

Pentru mulți, responsabilitatea e un concept care apare abia în momentul în care își “întemeiază o familie”. Apariția în jurul nostru a unor oameni care sunt într-o anumită măsură dependenți de noi (cel puțin material) ne face să vedem altfel lucrurile. Deciziile nu mai sunt doar despre noi, ca până atunci, devin și despre ei, oricât de egocentriști am fi. E, acum imaginați-va că aveți o companie importantă, așa cum vreți voi să aveți. Și imaginați-vă că ați angajat niște oameni care, true, nu-s copii, și în mod cert viața lor nu se va termina dacă voi veți greși. Însă ale căror vieți depind, cel puțin pe termen scurt, măcar într-o anumită măsură, de deciziile pe care voi le luați. Să zicem că mâine trebuie să dați 3 dintre ei afară. Nu vor muri, însă calitatea vieții lor va fi semnificativ afectată, cel puțin pe termen scurt. Indiferent că va place sau nu, prin deciziile voastre îi atingeți. Pe ei și pe cei apropiați lor.

Iar dacă livrați cu adevărat valoare, atunci dispariția sau rateurile companiei voastre vor afecta și alți oameni. O parte dintre clienții voștri vor avea de suferit în mod cert, cel puțin pe termen scurt. Nu va faceți treaba, ei nu își ating obiectivele, nu primesc bonus de Crăciun, nu pot duce cadouri la copii. Cum e? Sună bine? Și ca să fie și mai bine, când spun “să zicem că mâine trebuie să”, acel “trebuie” înseamnă de fapt: “e nevoie să îi dau afară, fiindcă ceva n-a mers cum credeam / speram că va merge; ceva, undeva, am greșit. Eu. Nu colegul, nu șeful meu idiot, nu managementul companiei, nu board-ul, nu compania-mamă din UK sau SUA, ci eu. Tocmai fiindcă deasupra mea nu mai e nimeni.”

Întrebări de duminică

June 10th, 2016

Greatness comes not from intellectual capacity, wealth or station. It comes from consciousness of one’s honest purpose, from frequent self-examination, not influenced by the opinions of others and oriented around a sense of social good.

Nu e un citat cap-coadă, însă e ceea ce am înțeles eu din cum vedea Marcus Aurelius ”greatness”-ul. Sună simplu și exhaustiv, însă dacă începi să le iei pe bucăți și te uiți un pic în jur (și, de ce nu?, în tine), îți dai seama că pentru a ajunge acolo, oamenii au nevoie:

1. Să își găsească un scop al lor, nu să ia niște rețete din jur (exemplu: Note mari-Liceu-Facultate-JobInCorporatieSafe-Nuntă-Apartament-Copil_1-Mașină-Copil_2-SuntemGataAmTerminat)

2. Să învețe să se uite la ei obiectiv, să mai petreacă timp și de unii singuri, cu ei. Adică fără să se înconjoare de oameni doar ca să nu se gândească la problemele lor, fără să se uite la televizor cu scopul de a își amorți conștiința înainte să se culce, fără să țină un telefon în mână constant, fiindcă altfel se simt deconectați, fără să stea pe Facebook cu speranța că se vor simți mai puțin singuri decât sunt.

3. Să nu își mai compare propria viață, pe care o cunosc intim, profund, fiindcă e a lor, cu imaginea pe care o proiectează ceilalți despre viețile lor. Pe Facebook, de exemplu. Sau în vacanțele în care merg împreună, sau la un suc pe care îl beau cu toții, o data la 3 luni, sau la 4 ani, și care ar trebui să înlocuiască toata perioada în care un serial a fost mai important decat să se vadă între ei. Timp în care fiecare și-a imaginat lucruri despre celălalt, făcând proiecții care pornesc de la un update pe Facebook, singurul moment fericit dintr-o vacanță de vară de 4 zile, sau o poză făcută într-un aeroport în care au avut o escală de avion de 30 de minute.

4. Să înțeleagă conceptul de ”social good”. Să înțeleagă, practic, alăturarea a două cuvinte pe care mare parte dintre oameni nu le înțeleg(em?) nici măcar luate individual. Ce înseamnă ”social”, altceva decât Facebook sau oameni fără posibilități financiare? Și ce-i binele, pentru noi, altceva decât o valoare socială? Cine decide binele? Masele? Indivizii? Cineva sau ceva mai sus?

Sunt cel puțin 4 lucruri pe care fiecare dintre noi ar trebui să încerce să le schimbe. Probabil e o muncă de-o viață, însă de la un punct încolo rezultatele încep să se vadă. Și nu doar în ”greatness”, ci în viață și nivelul de fericire al fiecăruia dintre noi.

În fine, ca toate cărțile bune și toți oamenii mișto, Meditațiile lui Marcus Aurelius nu mi-au adus răspunsuri. Doar câteva tone de întrebări în plus, și o convingere: că doar o viață studiată, examinată, merită cu adevărat traita. În rest, nu toți trebuie să trăim viața. Unii putem, pur și simplu, doar să trecem prin ea.

Despre trenuri si copilarie

December 15th, 2015

Ajung la Gara de Nord cu 10 minute inainte de sosirea teoretica a trenului. Teoretica fiindca, in Romania tot ce implica un program pare sa fie mai degraba un obiectiv de viata. Imi doresc sa fiu fericit, sa pot spune ca am dus o viata frumoasa, sa nu mor singur si, iata, imi doresc ca la un moment dat trenul sa ajunga la ora scrisa pe tabela de sosiri/plecari din Gara de Nord. Genul ala de obiective. Si poate ca intr-o zi se va intampla, cine stie?

Nu azi, insa. Azi are intarziere. Imaginati-va un tren care ar trebui sa plece din Bucuresti la ora 8 dimineata, iar el are intarziere 40 de minute. Gata? E, acum imaginati-va ca nu-mi pasa! Am din nou sentimentul ala rar, ca de fapt nu ne grabim nicaieri. Atribui aparitia lui ori meditatiei zen din fiecare zi, ori sportului. Societatii sigur nu.

Zambesc amuzat si intru in Spring Time sa imi cumpar ceva de mancare. Ma asez la casa, astept vreo 2 minute pana apare cineva sa-mi ia comanda. Cer paste milaneze si ma intreb (din fericire in gand, unde se intampla majoritatea discutiilor mele) cine naibii mai mananca paste la cuptor la ora 8 dimineata? Gandul imi fuge apoi la numarul de calorii, urmare a prea multor grafice de dezvoltare personala si carti de fitness. Ma rusinez un pic concluzionand ca astea-s ganduri de aspiranta la jobul de top-model.

- Poftim? Ma scuzati, nu, nu vreau cu extra-mozzarela. Nici bacon. Vreau doar o portie de paste milaneze simple. La naiba, si simple si compuse tot peste 1000 de calorii au. Dati-mi si-un Burn, va rog, in perioada asta a vietii imi place sa traiesc periculos.

- Dureaza 12 minute, aveti timp?

- Daca am timp?! Da, am tot timpul din lume! Sper doar sa nu-mi moara sufletul de plictiseala in timpul vreunei discutii, deci hai sa n-o lungim prea tare. Paste simple, 12 minute, ne vedem atunci, ciao!

La masa de langa mine stau o mama si copilul ei. Mama mananca ceva ce pare a fi… Da, e o saorma. Saorma la 8 dimineata? Bate pastele mele milaneze. Iar azi tipa m-a batut si la stil. Mi-am lasat costumul si cravata ascot acasa, insa ea si-a luat pantofii cu talpa rosie si o geanta lucioasa, mare.

Insa macar eu nu am cu mine un copil care tocmai varsa sub masa tacticos, in slow-motion, o punga intreaga de pufuleti. Stai putin, geanta aia mare n-ar putea fi, de fapt, un patut pentru copil? 1-1.

- Vai, ai mancat toti pufuletii?! Ti-au placut?

Pustoaica ii face semn ca nu i-a mancat, ci pur si simplu i-a varsat pe toti pe jos. Mama nervoasa (turbata la gratii,) ii zice sa astepte acolo si pleaca sa ia niste servetele. Urmeaza, stiu ca urmeaza, episodul doi. Da, iata, pustoaica s-a ridicat in picioare si incepe sa calce pe fiecare pufulet in parte. Cam cum mai fac si eu uneori cu foliile de protectie cu bule de aer in care livreaza cei de la Amazon. Si pe mine ma relaxeaza. Macar din punctul asta de vedere am reusit sa raman copil. Ceea ce nu se poate spune despre mama.

Ma uit la pustoaica, se uita la mine, mama ei urland in fundal. Recunosc in ochii copilului un “who the fuck cares?”. Imi zambeste, ii zambesc si eu. 2-1.

Ciao, acum trebuie sa ma duc, am un tren de prins. Ma rog, vorba vine, nu e ca si cum s-ar misca undeva, dar mi se pare o metafora buna: toti avem trenuri de prins, problema nu-i ca nu le-am prinde, ci ca prindem unul cu intarziere, care opreste prea des si sta prea mult in gara de la Lehliu. Altfel, toata bune.

Tehnici de persuasiune in Social Media [training]

October 20th, 2015

Am citit celebra carte de persuasiune a lui Robert Cialdini cand nici nu sunt convins ca stiam exact ce inseamna cuvantul. Cred ca aveam vreo 17-18 ani, si m-a fascinat. Pana atunci credeam ca a fi convingator e o calitate mostenita, ori o ai, ori nu o ai.

Insa Cialdini m-a convins (go figure!) ca se poate invata, ca exista tehnici, ca poti sa iti propui sa fii mai convingator, in scris, in vorbit si, de multe ori, stiind sa taci cand si cum trebuie. Conceptul de persuasiune m-a facut sa abordez mai tarziu marketingul dintr-o perspectiva foarte pragmatica: vinzi sau nu, convingi sau nu, esti bun sau nu esti.

Sigur ca lucrurile nu-s totdeauna albe sau negre, exista mai mult de 50 de nuante de gri si nu toate sunt folosite pentru a genera vanzari, insa asta am invatat-o abia mai tarziu. Ce este insa cert e faptul ca vad foarte multi oameni care fac marketing sau comunicare si carora le lipseste exact bucata asta, de a fi persuasivi. Multi dintre ei scriu bine, unii chiar foarte bine, insa nu si convigator. Au un mod de a scrie care le permite sa se joace cu cuvintele, insa nu le folosesc la maximum, fiindca n-au studiat suficient principiile persuasiunii.

Si pentru a rezolva asta, am gandit la Social Smarts, impreuna cu Alex Negrea si cu Eduard Leoveanu, un training dedicat oamenilor de marketing si comunicare. Se numeste “Tehnici de persuasiune in Social Media“. Aveti toate detaliile aici, si recomandarea mea calduroasa (impreuna cu clauza de 100% money-back guarantee, valabila la toate cursurile organizate de Social Smarts).