Instant Gratification

August 18th, 2016

Mai jos, din ”Theories of Human Development”, câteva rânduri despre când învăţăm (sau ar trebui să învăţăm, dacă totul ar fi perfect cu copilăria şi părinţii noştri), să amânăm Instant Gratification, astfel încât să câştigăm mai mult pe termen lung.

Adică să nu mănânc acum ciocolata, chiar dacă mi-ar oferi un pic de plăcere instantanee, ci să aştept până la sfârşitul săptămânii, când mă voi urca pe cantar şi faptul că am slăbit 2 kg îmi va oferi de 10 ori mai multă plăcere, plus sentimentul că fac ceva pe termen lung, pentru mine. Sau să nu mă uit acum la serial, chiar dacă mi se pare că mi-ar rezolva toate problemele pentru 40 de minute, ci să lucrez sau să ies să alerg, astfel încât să mă simt un învingător pentru cel puţin 24 de ore.

***

”When a person is hungry, he doesn’t just fantasize, but she attempts to get food. For a baby, that means you cry, but you do an instrumental kind of cry, you try to get the parents’ attention, to get them to feed you. For an older child that might mean ”go to the refrigerator, for Heaven’s sakes, and make yourself a sandwich, don’t just sit and think about it, and fuss”.

Only thinking about food just doesn’t fill your stomach. And these needs then force a person to begin adjusting to reality.

And with this conscious processing one also learns what actions might lead to harm and punishment, because now that you are in touch with reality you might learn that even though you have a certain need, and therefore you have this drive state, if you do take certain actions, this may get you in big trouble. Somebody will punish you, or you may get hurt… So one learns to postpone gratification.

And one of the jobs of the Ego is to learn delay of gratification in order to develop appropriate ways to obtain what you need.”

Da, dar măcar muncesc pentru mine

July 1st, 2016

Rank does not confer privilege or give power. It imposes responsibility. Peter Drucker

Sunt deja ani mulți de când scriu despre antreprenoriat, despre a construi sisteme. Despre ale mele, despre alea din cărți, despre ale altora, despre cum se face asta bine, despre cum se face prost. În anii ăștia am dat rateuri și mi-au reușit chestii. Probabil că ambele se vor întâmplă în continuare.

Știu că și eu, ca și alții, prin ceea ce am scris am încurajat niște oameni să se apuce de asta. Pe unii îi cunosc, pe alții nu o să-i știu niciodată. Azi nu-s într-o dispoziția încurajantă. :) Azi mi se pare de bun simț să vă spun că există foarte multe șanse să eșuați. E chiar probabil să se întâmple. Și e fair să știți și asta, nu doar părțile mișto.

Nu cred că toată lumea are stomac pentru presiunea pe care antreprenoriatul o presupune. Dacă credeți că a fi angajat e stresant, stați să o vedeți pe asta! Ce aud tot timpul este că “e alt tip de stres” și că “da, dar măcar muncești pentru tine”. De acord că tipul de stres e diferit, mai ales dacă te raportezi la un job în care nu ești respectat. În antreprenoriat măcar nu o să te calce nimeni în picioare (mă rog, nimeni în afară de Stat, dar asta e altă discuție :) ).

Însă asta cu “muncești pentru tine” e o tâmpenie. Tot timpul muncești pentru tine, angajat sau antreprenor. Doar că vă imaginați că dacă ați conduce, v-ați simți altfel. Și da, v-ați simți altfel: mai responsabili.

Pentru mulți, responsabilitatea e un concept care apare abia în momentul în care își “întemeiază o familie”. Apariția în jurul nostru a unor oameni care sunt într-o anumită măsură dependenți de noi (cel puțin material) ne face să vedem altfel lucrurile. Deciziile nu mai sunt doar despre noi, ca până atunci, devin și despre ei, oricât de egocentriști am fi. E, acum imaginați-va că aveți o companie importantă, așa cum vreți voi să aveți. Și imaginați-vă că ați angajat niște oameni care, true, nu-s copii, și în mod cert viața lor nu se va termina dacă voi veți greși. Însă ale căror vieți depind, cel puțin pe termen scurt, măcar într-o anumită măsură, de deciziile pe care voi le luați. Să zicem că mâine trebuie să dați 3 dintre ei afară. Nu vor muri, însă calitatea vieții lor va fi semnificativ afectată, cel puțin pe termen scurt. Indiferent că va place sau nu, prin deciziile voastre îi atingeți. Pe ei și pe cei apropiați lor.

Iar dacă livrați cu adevărat valoare, atunci dispariția sau rateurile companiei voastre vor afecta și alți oameni. O parte dintre clienții voștri vor avea de suferit în mod cert, cel puțin pe termen scurt. Nu va faceți treaba, ei nu își ating obiectivele, nu primesc bonus de Crăciun, nu pot duce cadouri la copii. Cum e? Sună bine? Și ca să fie și mai bine, când spun “să zicem că mâine trebuie să”, acel “trebuie” înseamnă de fapt: “e nevoie să îi dau afară, fiindcă ceva n-a mers cum credeam / speram că va merge; ceva, undeva, am greșit. Eu. Nu colegul, nu șeful meu idiot, nu managementul companiei, nu board-ul, nu compania-mamă din UK sau SUA, ci eu. Tocmai fiindcă deasupra mea nu mai e nimeni.”

De la specialist la antreprenor

June 20th, 2016

Este un drum lung de la specialist la antreprenor, pentru cei care aleg să-l urmeze. Foarte lung. Și ce încurcă este faptul că drumul nu se măsoară doar în task-uri, în proiecte, sau în reușite și eșecuri. Necesită o modificare de mindset care e greu de accelerat.

Tendința naturală a specialiștilor (în ceva, orice) care se apucă, voit sau nu, de antreprenoriat, este să se întrebe tot timpul ”ce pot eu face?”, ”ce știu să fac?”, ”cum se făceau lucrurile în compania din care vin?”.

E un reflex natural, dar total ineficient, când vine vorba despre antreprenoriat, fiindcă vii dintr-un sistem pus la punct, chiar dacă poate imperfect, în care tu erai o rotită (poate cea mai importantă), și ajungi într-un câmp deschis, unde nu există nici măcar urma unui sistem. Și, brusc, rotița aia nu mai înseamnă nimic, se învârte în gol, oricât de performantă ar fi.

Are nevoie de alte câteva piese cu care să se îmbine, pentru a putea produce ceva de valoare, din care să se poată face bani, combustibilul pentru un viitor sistem. Și aici apare cea mai mare complicație. TU ești cel care trebuie să gândească, găsească și să aducă în sistem piesele lipsă, fie că vorbim despre oameni, proceduri, valori și misiune, mod de a face lucrurile sau orice altceva. Iar pentru a face asta, presupunând că ai skill-urile necesare sau motivația și predispoziția de a le dobândi, mai este nevoie de ceva: pentru o parte importantă din timp, trebuie să te extragi cumva din rolul de rotiță din sistem, să te ridici un nivel mai sus, să poți să ai o viziune mai de ansamblu, să înțelegi ce lipsește.

Din experiențele mele, atât personale cât și în lucrul cu clienții în coaching, majoritatea oamenilor care eșuează, aici eșuează. Ori nu reușesc să facă niciodată trecerea de la mindset-ul de rotiță (din nou, poate una super importantă!) la cel de om care construiește un sistem, ori eșuează în a balansa corect perioada de început a oricărui business, în care e necesară o serie lungă și abruptă de zoom-in și zoom-out, o pendulare obositoare între ”acum e un job pentru specialist, sunt rotița care va face lucrurile să se miște azi”, și ”acum e nevoie să lucrez la sistem, deci orice aș face, nu îmi permit să mă implic operațional, nu îmi permit să fiu o piesă în sistem, ci trebuie să îl văd obiectiv, din afară, și să mă întreb ce lipsește și cum fac să găsesc acel lucru”.

Întrebări de duminică

June 10th, 2016

Greatness comes not from intellectual capacity, wealth or station. It comes from consciousness of one’s honest purpose, from frequent self-examination, not influenced by the opinions of others and oriented around a sense of social good.

Nu e un citat cap-coadă, însă e ceea ce am înțeles eu din cum vedea Marcus Aurelius ”greatness”-ul. Sună simplu și exhaustiv, însă dacă începi să le iei pe bucăți și te uiți un pic în jur (și, de ce nu?, în tine), îți dai seama că pentru a ajunge acolo, oamenii au nevoie:

1. Să își găsească un scop al lor, nu să ia niște rețete din jur (exemplu: Note mari-Liceu-Facultate-JobInCorporatieSafe-Nuntă-Apartament-Copil_1-Mașină-Copil_2-SuntemGataAmTerminat)

2. Să învețe să se uite la ei obiectiv, să mai petreacă timp și de unii singuri, cu ei. Adică fără să se înconjoare de oameni doar ca să nu se gândească la problemele lor, fără să se uite la televizor cu scopul de a își amorți conștiința înainte să se culce, fără să țină un telefon în mână constant, fiindcă altfel se simt deconectați, fără să stea pe Facebook cu speranța că se vor simți mai puțin singuri decât sunt.

3. Să nu își mai compare propria viață, pe care o cunosc intim, profund, fiindcă e a lor, cu imaginea pe care o proiectează ceilalți despre viețile lor. Pe Facebook, de exemplu. Sau în vacanțele în care merg împreună, sau la un suc pe care îl beau cu toții, o data la 3 luni, sau la 4 ani, și care ar trebui să înlocuiască toata perioada în care un serial a fost mai important decat să se vadă între ei. Timp în care fiecare și-a imaginat lucruri despre celălalt, făcând proiecții care pornesc de la un update pe Facebook, singurul moment fericit dintr-o vacanță de vară de 4 zile, sau o poză făcută într-un aeroport în care au avut o escală de avion de 30 de minute.

4. Să înțeleagă conceptul de ”social good”. Să înțeleagă, practic, alăturarea a două cuvinte pe care mare parte dintre oameni nu le înțeleg(em?) nici măcar luate individual. Ce înseamnă ”social”, altceva decât Facebook sau oameni fără posibilități financiare? Și ce-i binele, pentru noi, altceva decât o valoare socială? Cine decide binele? Masele? Indivizii? Cineva sau ceva mai sus?

Sunt cel puțin 4 lucruri pe care fiecare dintre noi ar trebui să încerce să le schimbe. Probabil e o muncă de-o viață, însă de la un punct încolo rezultatele încep să se vadă. Și nu doar în ”greatness”, ci în viață și nivelul de fericire al fiecăruia dintre noi.

În fine, ca toate cărțile bune și toți oamenii mișto, Meditațiile lui Marcus Aurelius nu mi-au adus răspunsuri. Doar câteva tone de întrebări în plus, și o convingere: că doar o viață studiată, examinată, merită cu adevărat traita. În rest, nu toți trebuie să trăim viața. Unii putem, pur și simplu, doar să trecem prin ea.

Despre trenuri si copilarie

December 15th, 2015

Ajung la Gara de Nord cu 10 minute inainte de sosirea teoretica a trenului. Teoretica fiindca, in Romania tot ce implica un program pare sa fie mai degraba un obiectiv de viata. Imi doresc sa fiu fericit, sa pot spune ca am dus o viata frumoasa, sa nu mor singur si, iata, imi doresc ca la un moment dat trenul sa ajunga la ora scrisa pe tabela de sosiri/plecari din Gara de Nord. Genul ala de obiective. Si poate ca intr-o zi se va intampla, cine stie?

Nu azi, insa. Azi are intarziere. Imaginati-va un tren care ar trebui sa plece din Bucuresti la ora 8 dimineata, iar el are intarziere 40 de minute. Gata? E, acum imaginati-va ca nu-mi pasa! Am din nou sentimentul ala rar, ca de fapt nu ne grabim nicaieri. Atribui aparitia lui ori meditatiei zen din fiecare zi, ori sportului. Societatii sigur nu.

Zambesc amuzat si intru in Spring Time sa imi cumpar ceva de mancare. Ma asez la casa, astept vreo 2 minute pana apare cineva sa-mi ia comanda. Cer paste milaneze si ma intreb (din fericire in gand, unde se intampla majoritatea discutiilor mele) cine naibii mai mananca paste la cuptor la ora 8 dimineata? Gandul imi fuge apoi la numarul de calorii, urmare a prea multor grafice de dezvoltare personala si carti de fitness. Ma rusinez un pic concluzionand ca astea-s ganduri de aspiranta la jobul de top-model.

- Poftim? Ma scuzati, nu, nu vreau cu extra-mozzarela. Nici bacon. Vreau doar o portie de paste milaneze simple. La naiba, si simple si compuse tot peste 1000 de calorii au. Dati-mi si-un Burn, va rog, in perioada asta a vietii imi place sa traiesc periculos.

- Dureaza 12 minute, aveti timp?

- Daca am timp?! Da, am tot timpul din lume! Sper doar sa nu-mi moara sufletul de plictiseala in timpul vreunei discutii, deci hai sa n-o lungim prea tare. Paste simple, 12 minute, ne vedem atunci, ciao!

La masa de langa mine stau o mama si copilul ei. Mama mananca ceva ce pare a fi… Da, e o saorma. Saorma la 8 dimineata? Bate pastele mele milaneze. Iar azi tipa m-a batut si la stil. Mi-am lasat costumul si cravata ascot acasa, insa ea si-a luat pantofii cu talpa rosie si o geanta lucioasa, mare.

Insa macar eu nu am cu mine un copil care tocmai varsa sub masa tacticos, in slow-motion, o punga intreaga de pufuleti. Stai putin, geanta aia mare n-ar putea fi, de fapt, un patut pentru copil? 1-1.

- Vai, ai mancat toti pufuletii?! Ti-au placut?

Pustoaica ii face semn ca nu i-a mancat, ci pur si simplu i-a varsat pe toti pe jos. Mama nervoasa (turbata la gratii,) ii zice sa astepte acolo si pleaca sa ia niste servetele. Urmeaza, stiu ca urmeaza, episodul doi. Da, iata, pustoaica s-a ridicat in picioare si incepe sa calce pe fiecare pufulet in parte. Cam cum mai fac si eu uneori cu foliile de protectie cu bule de aer in care livreaza cei de la Amazon. Si pe mine ma relaxeaza. Macar din punctul asta de vedere am reusit sa raman copil. Ceea ce nu se poate spune despre mama.

Ma uit la pustoaica, se uita la mine, mama ei urland in fundal. Recunosc in ochii copilului un “who the fuck cares?”. Imi zambeste, ii zambesc si eu. 2-1.

Ciao, acum trebuie sa ma duc, am un tren de prins. Ma rog, vorba vine, nu e ca si cum s-ar misca undeva, dar mi se pare o metafora buna: toti avem trenuri de prins, problema nu-i ca nu le-am prinde, ci ca prindem unul cu intarziere, care opreste prea des si sta prea mult in gara de la Lehliu. Altfel, toata bune.

Tehnici de persuasiune in Social Media [training]

October 20th, 2015

Am citit celebra carte de persuasiune a lui Robert Cialdini cand nici nu sunt convins ca stiam exact ce inseamna cuvantul. Cred ca aveam vreo 17-18 ani, si m-a fascinat. Pana atunci credeam ca a fi convingator e o calitate mostenita, ori o ai, ori nu o ai.

Insa Cialdini m-a convins (go figure!) ca se poate invata, ca exista tehnici, ca poti sa iti propui sa fii mai convingator, in scris, in vorbit si, de multe ori, stiind sa taci cand si cum trebuie. Conceptul de persuasiune m-a facut sa abordez mai tarziu marketingul dintr-o perspectiva foarte pragmatica: vinzi sau nu, convingi sau nu, esti bun sau nu esti.

Sigur ca lucrurile nu-s totdeauna albe sau negre, exista mai mult de 50 de nuante de gri si nu toate sunt folosite pentru a genera vanzari, insa asta am invatat-o abia mai tarziu. Ce este insa cert e faptul ca vad foarte multi oameni care fac marketing sau comunicare si carora le lipseste exact bucata asta, de a fi persuasivi. Multi dintre ei scriu bine, unii chiar foarte bine, insa nu si convigator. Au un mod de a scrie care le permite sa se joace cu cuvintele, insa nu le folosesc la maximum, fiindca n-au studiat suficient principiile persuasiunii.

Si pentru a rezolva asta, am gandit la Social Smarts, impreuna cu Alex Negrea si cu Eduard Leoveanu, un training dedicat oamenilor de marketing si comunicare. Se numeste “Tehnici de persuasiune in Social Media“. Aveti toate detaliile aici, si recomandarea mea calduroasa (impreuna cu clauza de 100% money-back guarantee, valabila la toate cursurile organizate de Social Smarts).

Filme vs carti

September 4th, 2015

Imi plac cartile mai mult decat filmele, intotdeauna mi-au placut.

Si nu ma refer doar la film vs cartea dupa care a fost facut filmul, ci si asa, luate la gramada. Daca as avea de ales intre o viata fara filme si una fara carti, cred ca as alege sa renunt la filme fara probleme. Nu ma intelegeti gresit, am filme preferate, ba chiar si seriale, insa presupunand prin absurd ca ar trebui sa dispara una dintre ele, as alege sa raman cu cartile.

M-am gandit la asta acum fiindca am realizat ca printre filmele care mi-au placut mult au fost cele in care au fost suficiente cuvinte asezate perfect unul dupa celalalt. Sigur, efectele speciale sunt misto si o imagine face cat 1000 de cuvinte, deci un video cu atat mai mult. Problema este insa ca fac cat 1000 de cuvinte de-ale tale, pe care le stii si le folosesti deja intr-o anumita ordine, in anumite contexte, facand anumite conexiuni. Nu poti pune o imagine in cuvinte decat prin cuvintele tale, iar asta nu se intampla in cazul cartilor sau a filmelor cu texte si dialoguri misto.

Ganditi-va la True Detective, de exemplu. Sau, intr-o alta extrema, Before Midnight / Sunrise / Sunset. Intelegeti ce zic? Alte exemple?

The days are long, but the years are short

July 31st, 2015

Zilele sunt lungi, dar anii sunt scurti. Am citit chestia asta pentru prima data acum mult timp, dar n-am integrat-o cu adevarat decat in ultimii ani.

M-am gandit sa o scriu si aici, ca raspuns la intrebarea “de ce scrii asa de rar?” Imi dau seama ca unii ar putea crede ca din lipsa de timp. Nu-i cazul. Cu timpul stau bine, insa realitatea este ca aleg sa il aloc in alte parti (nu, nu in munca!), care in perioada asta conteaza mai mult pentru mine. Sper sa faceti acelasi lucru si voi. Anii sunt scurti.

doua locuri libere pentru coaching

July 5th, 2015

In majoritatea sesiunilor de coaching lucrezi cu obiective. Oamenii vin la un coach fiindca exista niste lucruri (personale sau profesionale) pe care vor sa le rezolve si stiu ca le-ar face bine sa vorbeasca cu cineva despre ele. Iar acest cineva are cateva “atribute”:

1. Nu face parte din viata ta. Adica nu ti-e nici prieten, nici iubit, nici frate, nici sef, deci ii poti spune lucrurile exact asa cum sunt si poti fi sigur ca asta nu iti va afecta (negativ) viata. Dupa sesiunea de coaching, fiecare merge si isi vede de viata lui.

2. Nu te va judeca. Coach-ii sunt train-uiti sa nu judece. Adica exista module intregi pe care le parcurgi in formarea de coach ca sa inveti sa nu ii judeci pe ceilalti. Deci poti sa ii spui orice avand incredere ca te va asculta cu atentie, iti va da feedback si nu va deveni subiectiv.

3. Un coach nu iti da solutii, ci te ajuta sa ajungi la propriile tale solutii. El nu e acolo ca sa iti spuna ce sa faci, nici n-ar putea sa faca asta. E viata ta, tu stii ce e mai bine pentru tine. Doar ca, din cand in cand, cu totii (!) avem nevoie de o parere obiectiva din afara, ca sa obtinem claritate. Daca aceasta parere vine de la cineva calificat, care a mai ajutat si alti oameni sa isi clarifice lucruri si sa gaseasca solutii, cu atat mai bine.

Un proces de coaching te ajuta sa te cunosti mai bine si sa poti decide (tu, nu altcineva) cum sa iti ghidezi viata astfel incat sa fii mai fericit. Te invata sa te descurci singur.

Revenind, in majoritatea sesiunilor de coaching lucrezi cu obiective. Uneori tin de relatii interpersonale, alteori de viata personala sau de cea profesionala. Cand aceste obiective stabilite de comun acord se ating, coaching-ul si-a atins scopul si se opreste. E, si fiindca doi dintre oamenii cu care lucram si-au atins obiectivele in ultimele 2 luni, am doua locuri libere si m-am gandit sa anunt mai intai aici, pe blog.

Sedintele se platesc (ca orice lucru care aduce cu adevarat valoare), insa prima intalnire este gratuita. Ne cunoastem, discutam putin, vedem daca are sens sa lucram impreuna si ce am vrea sa rezolvam si apoi decidem cum facem in continuare. Daca credeti ca are sens pentru voi (sau pentru vreun apropiat) dati un semn pe andreirosca1 [at] gmail [dot] com.

ps: din pacate, fiind doar doua locuri, va trebui sa le iau in ordinea venirii

I’m a work in progress

June 25th, 2015

Stiti sentimentul ala pe care il ai atunci cand iti aduci aminte de o discutie, o intamplare sau o decizie pe care ai luat-o acum 10 ani? Si iti amintesti cum ai gandit atunci, cat de diferit ai vazut lucrurile fata de cum ai face-o acum?

Nu e vorba aici de cat de corecta a fost o decizie, ci despre certitudinea aia ca cel de acum 10 ani era alt om, nu erai tu. Ca au trecut atat de mult timp si atatea intamplari peste tine incat te-au schimbat fundamental. Si, uneori, ti-e chiar un pic rusine de cat de altfel erai atunci. Cat de superficial, cat de neinformat, cat de nepregatit, cat de naiv, cat de temator, cat de timid erai atunci, in comparatie cu cine esti azi.

Stiti sentimentul ala, da? E, mi-am dat seama zilele trecute ca sunt tare recunoscator pentru faptul ca eu simt asta aproape constant. Si nu comparandu-ma cu cine eram acum 10 ani, ci, de multe ori, comparandu-ma cu cine eram acum 6 luni sau un an. Imi amintesc franturi de discutii cu oameni, moduri in care puneam problema atunci cand venea vorba de a lua o decizie, felul in care ma raportam uneori la probleme si la alti oameni, si nu de putine ori, simt un fel de rusine (nu “shame“, ci “embarrassment“).

Aproape ca nu-mi vine sa cred ca, cu atat de putin timp in urma, eram atat de diferit de cum ma simt acum. Multa vreme asta m-a deranjat. Doar ca zilele trecute am realizat ca, pentru mine, asta e un semn al faptului ca evoluez, ca cresc, si ca aceasta dezvoltare este (inca) suficient de rapida incat sa simt ca intre mine de acum un an si cel de azi e o diferenta colosala. Iar asta se intampla de la an la an. Si sunt recunoscator pentru asta, mi-as dori sa fac cumva sa reusesc sa simt asta tot restul vietii.

“It’s a big theme in my life, learning about myself and being a better person. I’m a work in progress; I have revelations every day.”
- Rick Rubin